Teo și Moș Crăciun

Aseară, tocmai când veneam cu mașina mea de la antrenament din cartierul Dâmbu, așa cum vin de obicei seara, împreună cu Tekla, antrenoarea secundă și doi, trei copii care locuiesc în alte cartiere și pe care-i conduc adesea spre casele lor, Teo, băiatul inteligent de unșpe ani și cu ochii vioi, îmi spune așa ca din senin de pe mijlocul banchetei din spate a mașinii mele. Aveam adesea discuții interesante în mașină: - Mihai, tu crezi în Moș Crăciun? Crezi că el există cu adevărat? Te întreb din cauză că anul trecut mi-a adus o chitară meseriașă rău de tot, dar mai apoi am găsit în pod chitara mea veche. Probabil i-a fost greu s-o mai care, era o vechitură cu corzi sărite. Pesemne că a abandonat-o, sau poate tata a pus-o acolo. Da știi, eu nu cred în Moș, s-a grăbit el să adauge, nici un copil de la școală nu mai crede în Moș Crăciun. E o tâmpenie, nu mai ești cool dacă crezi în asta. Fâstâceala lui, veselia ochilor dar și faptul că m-a întrebat, lăsau toate la un loc să se întrevadă clar nesiguranța și incertitudinea din mintea-i, totodată dorința mirată și fenomenală a aflării unui mare adevăr. Afară ploua spumos, o ploaie de toamnă rece, udă și zăludă, eram încă în octombrie și perspectiva Crăciunului se apropie ca o blândă promisiune. Totuși, era încă așa de departe. Așadar i-am răspuns ce mi-a venit și mie pe moment în cap. - Știi măi Teo, problematica acestui Moș Crăciun e ca și cea a lui Dumnezeu, adică mă refer la credința TA în el, vezi tu, vezi darurile lui limpede în fața ta, dar el pula, nu-i! Niet! Tot ce poți să faci e să te bizuiești pe darurile Lui. Nu-i așa? Înjur când mă simt stingherit, sau când vreau să subliniez un lucru serios, îl scot în evidență, trag câte o porcărie așa încât copiii înțeleg ce zic. Dacă le vorbesc în termenii adulților, se închid și nu mai ascultă. În fine, nu folosesc acest tip de limbaj decât cu cei mai mărișori, care deja uzează și ei de același limbaj atunci când vorbesc între ei. Îi cunosc foarte bine. Copilul a tăcut brusc, se gândea atent la ceea ce se spusese, ideea era bună, nu răspundea foarte mult la întrebarea lui mare, dar aducea o lumină caldă, nouă mai misterioasă decât înainte. Viziunea i se părea demnă de analizat. Așadar adăugă insistând: - Să știi că odată l-am văzut, sau așa cred cel puțin, am adormit odată în ajun și când am revenit în camera mare, darurile lui erau deja sub brad. Asta înseamnă că l-am văzut, nu-i așa!? - E posibil zic, intrând în frumosul joc, e foarte posibil să-l fi văzut, deși el e foarte atent în a nu fii vizibil. La fel si Dumnezeu și dumnezeirea. Cine poate zice că l-a văzut vreodată? Deși în fiecare primăvară vedem caișii plini de flori, cireșii și vișinii. Cred că El lasă toate miracolele astea. Florile le poți vedea, dar pe Dumnezeu ia-l de unde nu-i, e un tip tare misterios acest Dumnezeu, la fel ca și Moș Crăciun acesta al tău. - Mihai, eu cred că Moș Crăciun e Dumnezeu. Am tăcut și eu, cu dulcele gând tocmai încolțit în minte, m-am decis în schimbarea unghiului de abordare: - Măi Teo, știu că-ți plac fetele, așa-i? Haide, să nu te fâstâcești, știu că așa e. Mă uitam roată, de la Teo la Tekla care zâmbea complice din înălțimea celor șaișpe ani ai ei, la Sergiu care mustăcea zâmbind în colțul mașinii, ghemuit în gândurile sale. Te întreb pentru că și mie îmi plac, așadar știu ce simți. Dacă-ți plac fetele e OK, căci e firesc, fetele sunt hmm, cum să zic,…grozave, nu-i așa!? - Da, îmi plac, zise Teo, care zâmbea cu toată gura, iar în ochișori i se aprinseră niște luminițe ca de Crăciun. - Ei bine, Teo, sunt oameni care au foarte mulți bani, atât de mulți încât nu-i pot număra, cumpără orice cu ei, aproape orice. Norii nu-i pot cumpăra însă, nici soarele, nici iubirea fetelor frumoase, deși ele îi pot însoți. Iubirea nu se poate cumpăra, oricât s-ar strădui ei și oricât preț ar pune pe ea. Și acei oameni sunt foarte triști și nefericiți. E așa sau nu? - Da, spuse el, căzut bine de tot pe gânduri. - Pentru un om simplu și fără acei bani mulți, dar vesel în spirit și viu, fetele alea sunt o realitate, un cadou frumos al lui Dumnezeu. El își poate permite luxul de a le avea, de a le săruta și a le iubi fără nici un ban. E corect? - Da, Mihai, dar nu e rău deloc să ai bani, ce zici? - Desigur că e OK să ai bani, nu e nicio problemă în asta, a avea bani nu e o greșeală. A-ți face un scop al vieții tale din obținerea lor e însă, o mare deziluzie. Cunosc oameni care au ratat în viață tocmai din acest motiv. - Mie îmi plac negresele, zise brusc Teo. Sunt așa frumoase și au țâțele mari. - Am râs cu toții dintr-o dată, păi măi Teo, cel mai frumos cadou a lui Moș Crăciun ar fi, în acest caz pentru tine, o fată de culoare cu sâni frumoși, de ce nu? La gândul unei asemenea perspective, Teo mustăcea un zâmbet misterios, în oglinda retrovizoare îi vedeam clar, în umbra serii fățucă veselă și sinceră. Teo e un băiat deosebit de inteligent și inimos, tare îl iubesc, iar discuțiile cu el sunt întotdeauna pline de surprize și voie bună. - Ce zici dacă chiar Dumnezeu ar fi o ea? Uite, la asemenea problemă nici nu ne-am gândit niciunul. De ce ar fi un El, la urma urmei? - Știi ce Mihai, eu cred că Dumnezeu e negresă și are țâțe mișto. Asta cred eu. Nu știu răspunsurile la întrebările copilului, nu știu răspunsurile nici măcar la propriile mele întrebări, însă cuvintele copilului m-au amuzat peste măsură, deja râdeam din tot sufletul și mă gândeam la Moș Crăciun și la Dumnezeu, la ce-mi spusese copilul acesta miraculos. Da, într-adevăr nu știm dacă Ei sau El, sau Ea există cu adevărat, chiar nu știm, iar atunci rămâne sa te bizuiești pe daruri. Mi s-a părut faină treaba, am convenit în final că Dumnezeu - Moș Crăciun e femeie, că e negresă și că are țâțe mișto. Am plecat râzând cu toții, veseli și sănătoși, acasă. Coachzen 20.10.2014