Forma dinăuntrul pietrei

Mi se întâmplă aceasta uneori, atunci când deschid calculatorul și documentul word apare gol goluț. Îmi place senzația asta de virginitate absolut seducătoare a paginii goale, complet nescrise încă. Știu doar că povestea e acolo. Seamănă cu tâlcul poveștii lui Michelangelo sculptorul, anume că atunci când Michelangelo avea în față un bloc imens de marmură, un trecător a observat cum marele sculptor privea piatra de minute bune uitându-se absorbit complet, privea și tot privea. Nemaiputându-se stăpâni, trecătorul se apropie mai mult și întrebă: - Maestre, la ce te tot uiți așa în gol la piatra asta? După un timp în care Michelangelo se readună puțin, se întoarse foarte serios spre acel om și-i spuse: - La sculptură, firește. - La ce sculptură maestre, aici e doar un bloc de marmură brută, fără nicio formă. Iar în liniștea ce se așternu peste nedumerirea firească a cetățeanului, marele sculptor spuse: - E acolo, mai trebuie doar îndepărtat materialul ce e în plus. Tot așa povestea mea fără nume e aici, doar tu nu o vezi încă. Are de toate, plâns, emoție, hohote de râs, nerăbdare, anxietate, explozii,admirație, frică, tensiune, amuzament, dispreț, dezgust și îndoială, toate sunt prezente în pagina goală, numai că încă tu nu le poți simți. Iată, aerul e și el cu tot cu respirare prezent, dar ești tu oare conștient de el? Că doar nu se vede. Nu-i așa? - Povestea e acolo bre. Uff… Locuiam în camera 411 a hotelului Xenia din capitala insulei Creta, Iraklion. Stăteam de minute bune întinși pe pat, cu ochii în tavan amândoi, privind așa, undeva în spațiul ăla alb cu punctulețe, încercând să descifrăm noduri de rețea ale viitorului incert. Afară se auzea Marea Mediterană mugind ca o balenă în agonie. Valurile se spărgeau spumos de malul stâncos ce urca până spre fundația hotelului. Câștigasem meciul cu Bulgaria, Elveția la fel a căzut în fața noastră la o diferență mare de coșuri, pierdusem ca niște fleți cu Israelul la o diferență de nouă puncte diferență și acum, în această seară urma Grecia, echipa țării gazdă. Părea o sarcină imposibilă, ce mai, era chiar imposibil, îi văzusem pe greci jucând cu Israelul, pur și simplu era o echipă redutabilă. Nu văzusem niciodată până atunci un car de televiziune la vreun meci de baschet. Ei bine, în insulă și poate în toată Grecia meciul nostru urma să fie televizat. Grecii se pregăteau de petrecere, baschetul din această țară era în plină explozie valorică, cluburile erau cunoscute și respectate în Europa, jucătorii primeau salarii mari și jucau de rupeau pământul, nu alta. Erau profesioniști, o simplă victorie împotriva României și bum, calificarea lor la finala campionatului european U21 ar fi fost o joacă de copii. - Ce zici Bubule, crezi că avem azi vreo șansă? Întreb și eu așa în timp ce privesc absorbit între două punctulețe de pe tavanul zugrăvit curat. Aici în Grecia toate clădirile sunt albe, curate. Enervant de curate. - Ei aș, răspunse Bruno sau Bubu cum îi spunem noi colegii echipei naționale de tineret a României. Batem la 20 de puncte! O spusese cu atâta naturalețe încât îmi întorsesem brusc ochii spre el. - Chiar crezi asta? Pare imposibil, i-ai văzut doar ieri în meciul cu Israelul, iau făcut praf pe evrei și știi cum evreii ne-au păcălit pe noi. Ar fi o mare minune să batem azi. Tu chiar crezi asta? Mi se pare așa, de domeniul SF. - Îți repet, batem la douăzeci de puncte, stai liniștit. Acel ceva din glasul prietenului meu, mă făcea să tac naibii din gură, era o hotărâre în tonalitatea vocii lui ce îmi pătrundea adânc în inimă, nu era nevoie de nicio pregătire psihologică sportivă suplimentară. În ciuda îndoielilor mele, tonul vocii lui Bubu era mai mult decât decis, era ferm într-o poziție pe care eu încă abia putem să o bănuiesc. Dar era acolo, simțeam pentru întâia oară că se poate, nici acum când povestesc asta, nu realizez cum am început brusc să cred. Nu am mai adăugat nimic. De dincolo de zidurile camerei noastre se auzea un glas. La început încet și abia deslușit, dar mai apoi tot mai puternic și mai clar. - …echipa României și-a apărat cu tărie șansele dar…băieții noștri s-au apărat puternic zonă dar grecii susținuți de un numeros public au dejucat…nu a fost posibilă victoria de data asta, dar românii pierd în picioare partida…se califică Israelul și Grecia pentru finala ce se va desfășura peste două luni în Olanda…staff-ul tehnic, antrenorii Octavian Șerban și Ioan Danețiu au rulat tot lotul, cei mai buni jucători au fost Mureșan, Alexe, Roschnafsky, Țenter, Corui… Nu îmi venea să cred ce auzeam. Prima dată am crezut că sunt fantome ciudate care deja povestesc meciul ce încă nu s-a disputat. Știam că el urma să se desfășoare peste două ore. - Ce mama naibii? Băgami-aș picioarele în ea treabă…ce se întâmplă?! Am sărit ca de pe arcuri amândoi în picioare împinși parcă de o comandă surdă. - Bubule, paharul! Bubu luă un pahar de pe masa de hotel din fața oglinzii de pe peretele opus paturilor noastre, îl apropie de perete, lipindu-și urechea de fundul paharului, îmi traducea ce auzea prin acest dispozitiv primitiv dar ingenios de ascultare. Pesemne, din camera alăturată se dicta telefonic un articol de ziar la București, știam că lângă noi era cazat ziaristul și cronicarul sportiv nea Biță Stănculescu. El anunța telefonic la București înfrângerea echipei noastre și ne lăuda frumos, ce-i drept pe fiecare și pe antrenori, dar mai era un mic detaliu de spus: - Meciul nu a început încă bre nea Biță! Adaug și eu dar cu voce joasă, căci eram curios să auzim mai departe dialogul nefiresc de la capătul paharului. De dincolo, glasul bătrânului se auzea clar: - …baschetul românesc mai pierde o șansă, odată cu acest rezultat negativ, ne reluăm locul modest în clasamentele europene, ba poate chiar mai scădem puțin. Echipa Greciei este mai bună, trebuie să recunoaștem. Eram stupefiați. Chiar dacă îndoiala asupra unui viitor incert în ceea ce privește acest meci mă mai stăpânea încă vag. Ceva nou se năștea în sufletul meu, brusc simțeam ceva complet nou pentru mine, la început era ceva de genul nervozitate, revoltă, indignare, dar care mai apoi se transormă într-un soi de orgoliu vanitos. Pentru prima dată în zilele ultime trăite de către mine la Iraklion simțeam mândrie combinată cu ură. Mama mia ce forță simțeam dintr-o dată care habar nu aveam de unde poate veni. - Boșorogu’ dracu, cum își permite, futu-l în gură de moș sclerozat. Bubu era de-a dreptul revoltat, nu-ți mai stăpânea mânia. Ãsta știe dom’le dinainte scoru’! Ai de pula mea…praf îl fac. Simțeam că iau și eu foc, în mintea mea încolțea pentru prima dată speranța. Așa precum și o ciupercă se naște din noroi și mucegai, mândria noastră se năștea din orgoliu, revoltă și indignare. Era o mânie de tip nou, nu mai simțisem o așa forță niciodată, deși multe meciuri deja jucasem, în ciuda celor douăzeci de ani ai mei de atunci, aveam peste o sută de meciuri la nivelul echipei de tineret, cadeți și seniori a României. Pentru prima oară acele cuvinte mincinoase ale cronicarului sportiv ce era delegat de către București să ne însoțească, avuseseră asupra noastră un efect ciudat, ne motivaseră peste măsură, printr-o paradoxală contradicție a ideilor. - Abia aștept meciu’ Bubule, ai dreptate bă frățioare, hai să-i futem pe greci în seara asta! Hai să le dejucăm planurile și să-i stricăm cronica boșorogului, ce zici? Spusesem asta uitându-mă foarte serios la prietenul meu, mă întorsesem față-n față cu el. În ochii lui am văzut dârzenie. A fost îndeajuns, ca la o comandă, ne-am luat paharele de jos de pe perete, le-am pus pe măsuță și am început echiparea pentru meci. Parcă eram în transă: - Haidem! Seara a fost una fenomenală, am apucat în vestiar să-i spunem lui Toni și lui Marcel povestea cea nouă. Efectul cuvintelor noastre combinate asupra lor a fost electrizant, parcă eram cu toții stăpâniți de o nouă putere. Lui Ghiță nu i-am zi nimic, el era cum era el dintotdeauna, tipul, la cei 2.38 m era imperturbabil, copilăros și inocent în ciuda staturii, el nu avea nevoie de prea multe prelucrări psihologice. Juca cu oricine, oricând. Așa era el. Așa că îl lăsaserăm în pace în ale lui, știam că oricum el avea să ducă greul cu uriașii greci de sub panouri, însă de data asta avea să fie ajutat de către noi, nu glumă. Eram atât de deciși. Aveam nevoie de o victorie la peste nouă puncte diferență, grecii câștigaseră jocul cu Israelul cum zisesem, la o diferență de zece puncte. În cazul în care noi am fi câștigat, deși asta părea aproape de domeniul fantasticului, era importantă și diferență de scor la care câștigam. Noi pierduserăm la nouă puncte în fața echipei Israelului, așadar trebuia nu doar să câștigam meciul, ci era important să o facem la mai mult de nouă puncte diferență, ca să putem fi calificați pentru finalele Campionatului European. Uitasem să îți spun că două echipe se puteau califica, așadar grupa aceasta preliminară devenea o grupă cu rezultate foarte interesant posibile. Jocul în sine a fost unul nemaipomenit și palpitant, antrenorii au fost OK, au folosit tot ce știau ei, au fost exacți, ne-au ajutat mult, sala arhiplină, publicul crea un vacarm infernal, camere de televiziune peste tot, blițuri foto și galerii asurzitoare. Când am intrat în sală și pe teren, parcă eram în infern. A fost o plăcere să-i reducem la tăcere. Orice sportiv de mare performanță știe această senzație, atunci când joacă pe un teren ostil, când reușește să se apere exact, să contraatace cu rapiditate și să aducă o tăcere mormântală în adversari și public. Trebuie să recunosc că îmi place și mie. Însă te previn că aceasta nu e tocmai la îndemâna oricui. Îți trebuie o dârzenie și o câinoșenie animalică combinată cu un calcul rațional și o exactitate de robot bine programat. Rezultatul e unul uman totuși, e o satisfacție e unui lucru bine făcut. Victoria a sosit dar nu așa cum publicul sau adversarii noștri greci se așteptau. Mai erau un minut de joc iar scorul arăta 84-78 pentru România, așadar șase puncte diferență, o diferență încă insuficientă pentru noi de a ne califica, totuși se profila o victorie nesperată. Până atunci Bubu și Ghiță, pivoții noștri au dominat panourile la recuperări, Toni și Marcel, fundașii noștri mici conduceau jocul cu exactitate, eu îmi făcusem norma în apărare și atac ca si extremă înaltă, Ovidiu, Cornel și ceilalți au fost toți la înălțime. Dar iată, a sosit momentul cel mare, ultimele secunde nu doar ale unui meci, ci ale unui întreg turneu preliminar european. Acum ori niciodată. În această tensiune care zbârnăia aproape fizic printre toți jucătorii de pe teren ca un curent electric, mă trezesc cu mingea în mână. Pasa a sosit de la Toni, era încolțit într-o capcană formată din doi jucători greci, el a fost principalul realizator de puncte al echipei noastre până atunci, așadar grecii se temeau de o incursiune a valorosului jucător român. Evident l-au oprit. Prind mingea undeva pe la opt metri distanță de coș, mă întorc spre coș însă eram totuși departe de linia de 6,75m care delimitează distanța de unde aruncările la coș valorează trei puncte în baschetul mondial. În acel moment îmi aduc aminte de nea Biță: “…echipa României și-a apărat cu tărie șansele dar…” și concomitent, într-o viteză uluitoare cum numai gândul omului e capabil să o facă, îl aud pe Bubu: “Batem la 20 de puncte, fără îndoială, frățioare”. Toate astea s-au întâmplat într-o fracțiune de secundă, respir adânc, simțeam cu un simț auxiliar greu de definit publicul care era într-o tensiune de nedescris, simțeam asta cu un simț cu care greu l-aș fi putut desluși conștient în acel moment, naiba știe, omul e fascinant. Și acum parcă simt textura de atunci a mingii „Molten” cu care jucam, era aspră dar și udă cu transpirație. Jucătorii s-au plâns adesea pe parcursul acelui turneu de faptul că, în căldura sălii, mingea trebuia să fie ștearsă foarte des căci aluneca ușor din mână, era suficient un moment de neatenție și paf! te trezeai cum că mingea îți scapă printre degete. Ei bine, iau mingea, nu apuc nici măcar să mă uit la coș cum trebuie, mă înalț și zdrang, arunc de la distanța la care eram atunci cu o determinare dar și o inconștiență a unor mari momente ale vieții, aruncare pe care acum, pe luciditate cred că nu aș fi capabil să o mai fac. Mingea s-a plimbat pe inel într-un tremur nervos și a alunecat frumos prin plasa coșului. Trei puncte! Pentru prima oară în acel meci, în sală se făcu o liniște în care se putea auzi și bâzâitul unei muște, toți grecii și ceilalți din tribune și-au ținut respirația pentru o secundă sau două, greu puteai zice cât timp a trecut. Echipa adversă era în șoc, dintr-o dată diferența de puncte era de nouă puncte, exact cât era necesar ambelor echipe să fie calificate, grecii știau acest lucru, dar probabil că nu s-ar fi gândit niciodată la această situație,păreau atât de încrezători că aveau să se califice înaintea începerii partidei, încât o situație ipotetică ca și cea prezentă în acel moment era de neluat în calcul, era înafara anticipației lor. Ultimele secunde ale meciului s-au scurs într-o ciudată nervozitate buimăcită a adversarilor. Ultimul lor atac putea să iasă rău și noi să mai înscriem odată, așadar pierdeau calificarea în favoarea Israelului, fapt de neacceptat, românii erau calificați la corul acesta, așadar nu aveau ce să mai piardă. O situație paradoxală și ironică. Atacul grecilor nu a mai fost atac, au ținut mingea 24 secunde doar în dribling și pase sterile, un timp maxim, exact cât permite regulamentul de baschet și nu au atacat coșul. O situație mai rar întâlnită în baschet, dar posibilă totuși. 3…2…1 Tiiiiiiii! Sirena sălii a răsunat asurzitoare, am apucat doar să văd chipurile dezamăgite ale echipei israelienilor din colțul tribunei principale. Erau terne, lipsite de vitalitate, dezamăgite. Pierduseră ultima lor șansă de a merge mai departe spre finală. România și Grecia se calificaseră! Am sărit cu toții în sus, colegii, antrenorii de pe banca tehnică au alergat să ne îmbrățișeze, țopăiam copilărește într-o bucurie a victoriei, un singur piept, o singură inimă într-o explozie de bucurie uriașă, ne-am felicitat, antrenori, jucători, ziariști, la grămadă. Brusc, în bucuria aceea mi-am dat seama dintr-o dată că e 23 Aprilie. Era ziua mea de naștere. Iar atunci, într-un moment fantastic de grație, am realizat adevărul, total uluit, complet transfigurat, acel ceva ce a vrut Michelangelo să zică atunci în fața blocului de piatră amorf. Forma era acolo, în acel bloc de piatră. Victoria României era acolo, deja gata înfăptuită. Trebuia doar să înlăturăm materialul de surplus. Noi tocmai făcuserăm aceasta. Hai România! Coachzen 13.Octombrie 2014