Barcelona

Barcelona În sezonul 1989-1990, echipa divizionară A de baschet masculin, C.S.U. Balanța Sibiu bătea Steaua și Dinamo București, echipe care în baschetul românesc erau parcă de neînfrânt, de mai bine de 20 sezoane. În toți anii ăia socialiști sau comuniști, naiba mai știe care , ce și cum erau denumiți, echipele bucureștene adunau, prin forța ditamai hardughiilor instituțiilor ce le aveau în spate, tot ce era mai răsărit pe linie de baschet, din țară. Dinamo, prin miliție și instituțiile securității și ale unităților militare adiacente, Steaua atrăgea sportivii ce tocmai terminau liceul și intraseră sau nu pe la facultăți, prin serviciile de recrutare pentru satisfacerea stagiului militar, mecanismul era atât de bine pus la punct, încât toți sportivii valoroși, componenții echipelor naționale de baschet seniori și juniori, sau oricare din vârfurile baschetului românesc, trebuiau să meargă, ori la una, ori la alta din părți. Nu aveau încotro, vorba aia: “joacă bade, joacă ghini că armata vine vine!” Cert este că, în ciuda angrenajelor bine unse ale instituțiilor comuniste care pătrundeau până în straturile cele mai diverse ale societății, inclusiv sportive,mai existau și excepții, derogări ale regulilor, rateuri sau simple întâmplări nefericite, în “selecția” sportivilor din teritoriu. Uneori, dar doar în cazuri separate, câte un absolvent de liceu de prin Satu Mare sau Cluj, mai scăpau de Steaua sau Dinamo. Erau cei care refuzau categoric să avanseze în carierele militare sau a ofițerilor de miliție, cei care intrau la facultățile înafara Bucureștiului, însă erau puțini aceia. La împlinirea vârstei majoratului și după terminarea liceului, înainte de efectuarea stagiul militar, tinerii erau înregimentați fie la unitățile militare ale armatei, fie la cele ale miliției sau securității statului. Nu prea era de ales așadar. Cam cum vorba aia din armată, când era rândul vreunui „pufulete” de a sta de planton(gardă, pază), de obicei cel mai bătrân îl lua deoparte și-l întreba cică conspirativ: ”băi, planton unu și trei ocupat, alege!”. Același lucru se întâmpla la baschet, recrutatorul, care avea toate informațiile legate de tine ca și sportiv, te întreba scurt: - Unitatea U 10.80 sau 859, alege? Cele cu patru cifre erau unități ale armatei iar cele cu trei cifre erau securitate sau miliție, asta o știa orice recrut. Cum ziceam, în acel sezon, echipa de baschet a Sibiului reușea un an extraordinar de bun, de fapt cel mai bun sezon din istoria clubului universitar, la o distanță de o săptămână reușisem să câștigăm în “Groapa cu lei”, sala din piața mică a Sibiului, ambele meciuri în compania adversarilor din București. Era o ditamai performanță, reflectată în mass media de atunci prin vocea lui Cristian Țopescu, parcă și acum îl aud la emisiunea radiofonică sportivă, zicând: “La Sibiu se întâmplă ceva bun, iată, Steaua și Dinamo București, echipele ce nu au mai pierdut meciuri în provincie de peste cinsprezece ani, au pierdut la o distanță de o săptămână unul de altul, meciul în compania unei echipe universitare tinere, ce are în componență jucători de certă valoare. Munteanu, Pelger, Corui, Țenter, Dăian, Bretz, Herbert, Apostu, Bleahu, Kincses, Tordai și Palhegy sunt cei doisprezece curajoși care sub comanda profesorului Flaviu Stoica și a lui Mircea Vulc sunt cei ce obțin minunatele rezultate. Felicitări echipei sibiene și abia așteptăm următoarele jocuri din campionatul care iată, își schimbă raportul de forțe pentru prima dată după o lungă istorie dominată de către mult mai titratele echipe din București.” În acel an, Sibiul s-a clasat pe onorabilul loc trei, adică pe podium, echipa dăduse, cel puțin până atunci maximul ei, o întreagă generație de sportivi baschetbaliști sibieni, dăduseră măsura unuia din cele mai iubite momente din istoria clubului. În acel an, pentru prima oară, eram admiși în cupele europene, puteam participa pentru întâia oară într-o competiție la nivel european, renumita Cupa Cupelor. La tragerea la sorți, aflasem că urma să dăm piept în piept cu super-echipa Baschet Club Barcelona, o echipă ce tocmai câștigase trofeul european cu un an în urmă. Pleosc! Vestea ne-a bucurat mai ales că promitea o ieșire din țară într-un oraș spaniol visat, iar în al doilea rând eram complet pe dinafară ce fel de echipă e Barcelona aia, eram complet neavizați ce se întâmplă în Europa baschetbalistică, de fapt, habar nu aveam de ierarhii, ce echipă e bună sau nu și nici măcar nivelul la care se juca baschet în EUROPA la acea vreme. Să nu uităm că tocmai ne întorsesem din iadul revoluției române, eram buimăciți bine de tot, iar asta ne ocupase toată gama gândirii din ultima perioadă. Înainte de 1989 eram închiși într-un prizonierat total, complet rupți de turneele sau jocurile care priveau România, darămite cele care priveau Sibiul. Fugi dom’le d-acia, era un miracol să ai șansa să joci împotriva unei echipe din Ungaria, țară vecină cu România, darămite să dai piept cu Spania care era o putere mondială. Parcă urma să scăpăm din lanț, nu ne gândeam la scorul partidei, la posibilitățile de a trece cumva de Barcelona, de a avea o ascensiune în Europa, nici vorbă, eram cu gândul cam așa: “ foaie verde pusă-n bol, mama m-a făcut spaniol”. În acel an fusesem convocat la echipa națională a României. Eram singurul ales de la Sibiu în acel an, deși și alții fuseseră în alți ani, ei bine, eu participasem cu echipa națională a României la preolimpicele de la Murcia, Spania, unde făcuserăm o figură frumoasă, nu ne calificaserăm la Olimpiadă, dar am făcut jocuri bune împotriva Croației ce avea să fie curând, adică la Olimpiada din 1992 din Spania, vicecampioană olimpică după dream teamul S.U.A, adică cât de cât, eram avizat, antrenat și pregătit corespunzător psihic pentru o întâlnire de un asemenea nivel. Colegii mei însă nu avuseseră parte în ultimele luni înaintea partidelor oficiale cu Barcelona, de nici un meci de acest nivel, erau pregătiți cu toții pentru nivelul campionatului intern, adică buni și grozavi, dar doar la noi acasă. Sportivul însă e un om cu mult bun simț, care prin confruntările sale, cu luptele lui din meciuri, are măsura bunului simț, are măsura proporției capacități de efort, bunul simț al lucrurilor, știe să gestioneze situațiile și poate sta cu capul sus în orice situație ce privește jocul de baschet. NU același lucru însă îl pot spune despre o anumită clasă a proaspeților domni din aparatul de stat românesc, directori de întreprindere, contabili șefi sau membri ai delegației ce însoțeau echipele sportive de obicei. La startul acestei campanii, distinșii foști tovarăși, erau foarte importanți, sportivii erau din punctul lor de vedere un fel de cheie cu care puteau deschide ușile Europei, Spaniei, a deplasărilor de peste hotare, mai ales înafara blocului ex-comunist. Îmi aduc aminte că imediat după revoluție avusesem un conflict deschis cu directorul fabricii Balanța Sibiu, un tip pe nume Costeiu parcă, îl înfruntasem intr-o zi în care ne aliniase în sală și ne ținea un discurs lung, pe un ton comunist. I-am zis de la obraz, în fața echipei, ceva de genul: - Dom’ director, suntem toți uzi cu toții din cauza efortului depus la antrenamentul ce tocmai s-a încheiat. Fiți drăguț și scutiți-ne de discursul dumneavoastră ce poate aștepta încă douăzeci de minute. Să facem și noi duș! După aia putem vorbi. E OK? Nu mai țin minte exact contextul discuției, poate am fost mai răspicat decât de obicei, dar țin minte că eram transpirat după antrenament, eram ud, iar în sală era cancer curat, ăștia nu dăduseră drumul la căldură. Ce naiba, era doar ianuarie, așa că nu era cazul, cumva afară erau temperaturi pozitive, așa că nu se justifica, nu-i așa?! La ce bun ditamai irosire?! Cum ziceam, eram ud leoarcă, tocmai terminasem antrenamentul, trebuia să fim toți la duș, să ne spălam la unicul duș funcțional din vestiare. Oricum dușul ar fi durat cam o oră, eram juniorii echipei, chiar dacă băteam Steaua și Dinamo, ceilalți bătrâni erau primii acolo, noi nu aveam dreptul decât după ce ei terminau spălatul. Era o lege nescrisă la Sibiu. Dacă vreunul din noi eram prinși pe acolo, eram imediat întrebați: - Hei prietene, ai cumva cuțitul de lemn la tine? La care, orice novice venit proaspăt la echipă ar fi întrebat cu certitudine: - Pentru ce? Răspunsul venea invariabil, adesea însoțit de un rânjet de satisfacție: - Ca să-ți razi săpunul de pe tine bă, de-aia! Având în minte ierarhizarea asta în ordinea în care se face duș la echipa Balanța Sibiu, plus faptul că urma să întârziem la cursuri, eram student în anul întâi la Facultatea de Construcții de Mașini din cadrul Universității Lucian Blaga din Sibiu, m-a făcut să fiu slobod la gură vis a vis de directorașul fabricii ce stătea în spatele echipei, l-am tratat corect dar ce i-am zis a fost considerat dur pentru înălțimea celor douăzeci de ani câți aveam atunci. Firește, tipul nu m-a uitat, eu însă eram foarte tânăr, capacitatea tinereții e că nu-și cară saci inutili cu cadavre din trecut în spate, așadar după cinci minute uitasem complet faza, am făcut duș rapid și am fugit la cursuri lăsându-i baltă pe toți acolo cu tot cu ședințele lor, după cursuri la cantina la “impinge tava” și desigur mai departe la antrenamentul al doilea de seară. Nu eram vreun tip nesimțit, eram chiar bine educat și serios, dar eram după ditamai revoluție neică, consideram că e cazul să fim respectați după atâția ani de sclavie și lipsă de considerație pentru poporul român din care făceam parte. Participasem activ la revoltele de stradă în decembrie 1989 din Sibiu, am fost în primele rânduri ale studențimii ce protesta vehement și nebun de curajos împotriva unui regim complet sonat și nevrozat. Mă simțeam un erou, la fel consideram că trebuie să se simtă fiecare român, era vremea libertății, a cuvintelor și faptelor reale și libere. În fine, povestea cu revoluția aia e o altă poveste, să revin la plecarea noastră spre Barcelona. Eram pregătiți de drum, bagajele suite în cala autocarului marca Volvo, un autocar ce avea să ne poarte cam 3000 km, de la Sibiu la Barcelona și retur. Pe drum aveam să aflăm că autocarul de altfel fercheș, nu reușea decât o viteză de maximum 80 km/h. Decizia conducerii echipei a fost să călătorim în acest mod stupid o distanță așa mare, cumva aranjaseră cu oficialii barcelonezi să jucăm ambele meciuri în Spania, se recunoștea astfel cum că nu eram creditați cu nicio șansă în manșa întâi din Cupa Cupelor. Era strigător la cer din punct de vedere sportiv, dar deh, bucuria d ea evada din blocul comunist era uriașă, ne făcea cumva să uităm micile neajunsuri de a sta cu genunchii la piept trei zile și de a ne căca prin bude insalubre și lipsite de condiții ale parcărilor și benzinăriilor de pe autostrăzi. Ete’ fâs, acestea erau fleacuri! La Barcelona băieți, pe ei și pe mama lor! Asta era deviza. În autocar, nouă sportivi și nouă oficiali ai echipei!!! Faină treabă. Cei câțiva juniori de la echipa noastră mai mici erau lăsați acasă, culmea, cică nu le ieșiseră vizele, și desigur nouă oficiali C.S.U; directorul cu pricina, soția lui, contabilul șef, alt contabil de care auziserăm vag, un oficial de la federația de baschet, o soție nu mai țin minte a cui, antrenori și secretare, în total membrii inactivi ai echipei, depășeau numărul de sportivi ai unei echipe de baschet. Dios mío! Excursia a început, marea aventură sibiană și-a scris prima filă, ce mai contau micile detalii? Ei bine, nu mai țin minte micile întâmplări de pe drum, îmi aduc aminte doar că de la atâta drum și de la atâta votcă băută, șoferul autocarului arăta foarte rău. Mă gândeam, cum naiba ne-a adus 1500 de kilometrii până în Spania, era un miracol. Observasem lângă scaunul șoferului, în coșul de gunoi din care tot lua și bea dintr-o sticlă cu emblema Biborțeni, sticla ce părea c-ar conține apă. Odată însă, la o oprire neinclusă în program, pe când se pișa într-un șanț la marginea drumului, am mirosit licoarea, era votcă pusă în sticlă de Biborțeni. Suntem niște tipi norocoși, cum îți spuneam. La hotelul ”Royal Barcelona” unde eram cazați, totul strălucea, hotelul era situat lângă marele Nou Camp, celebrul stadion de fotbal, o uriașă arenă, îmi aduc aminte ce simțeam atunci, eram total buimăcit, parte din cauza emoțiilor, parte a drumului fantastic de lung ce-l parcursesem în condiții improprii. La duș în cameră, lăsasem apa să curgă o jumătate de oră pe mine, ba fierbinte, ba rece, iar când am ieșit din baie, eram tot varză. Toate în Barcelona străluceau, atât îmi pot aminti, parcă ieșisem dintr-o hrubă întunecoasă, România era o hazna întunecată cu miros de caca în comparație cu Spania. Aici totul era luminos, limpede, spații largi, oameni liniștiți și zâmbitori, ce mai, eram fascinat. Aici o să sară în sus falșii patrioți și o să-mi zică că nu e corect să vorbești despre țara ta așa, dar eu o să le zic: “marș de-aici potăilor, e ceea ce simt eu vis a vis de România și regimul ei comunist, iar asta nu-mi puteți lua, luați voi în continuare lumina din case de bătrâni și școli, din spitale și din sălile de operații, căldura din creșe și apartamente, fiți sclavi în continuare dacă doriți…eu unul nu, sunt corect cu ce simt eu, futu-i paștele mamii ei!” Hopa frate, observ că iar o iau pe ulei! Ambele partide tur-retur urma, cum ziceam, să se desfășoare la Barcelona, mai exact la Barcelona și Villanova, o localitate din apropierea marelui oraș. Ambele manșe urmau să decidă învingătoarea ce avea să acceadă mai departe în turul doi al prestigioasei competiții europene. Înaintea meciului prim, în vestiarul ce el singur arăta cam cum întreaga sală din Sibiu, toată delegație oficială a echipei C.S.UBalanța Sibiu, mai puțin secretarele și soțiile, era prezentă, în timp ce noi sportivii cât de cât refăcuți după drum, ne echipam pentru începerea meciului. Știam cum că, în echipa Barcelonei evolua Clements și Anderson, doi americani de primă mărime a baschetului mondial, pe lângă ei, jucători spanioli fenomenali, Sane Pifanio, cel care urma să ducă făclia olimpică a Spaniei și alți sportivi valoroși spanioli și nu numai, ce alcătuiau echipa fe-no-me-na-lă de atunci a orașului Barcelona, practic era o formație alcătuită cu milioane de dolari, o investiție imensă ce se făcea atunci acolo, urmau să evolueze în acea seară. Diferența dintre cele două echipe era una comparabilă cu Goliat și David, cu diferența că nu exista nicio piatră primprejur. Tocmai fusesem în Spania cu câteva luni în urmă la preolimpice, cum îți spuneam, eram poate cel mai în măsură să compar nivelurile, eram avizat să cunosc diferențele dintre baschetului sibian și cel al barcelonezilor. Nu mă speriau componenții adverși ai echipei Barcelona, îmi cunoșteam bine valoarea și capabilitățile sportive, însă știam ce măcel urma să fie. Fie că ne convenea sau nu, asta era realitatea, valoarea loturilor era una ce atârna greu în balanța dintre cele două formații. Eram totuși deciși să jucăm cât de bine putem noi juca, asta era cert, nu era nevoie de ședință de motivare specială pentru asta. Mă uitam curios la cei din fața mea, antrenorul, nea Flaviu Stoica a început cu: - Băi băieți, îi știți, știți ce aveți de făcut, pe ei, pe mama lor! Uitase desigur, nea Flaviu, că nimeni nu avea habar de vreun detaliu cât de mic, despre formația cu care urma să ne confruntăm, habar nu aveam despre jucători, ce fac, unde le place să joace, unde au puncte slabe, ce tactică au…etc. Pe atunci nu exista noțiunea de “scouting” sau despre probe video, studiu al echipelor adverse sau alte detalii ce țin de antrenorat și disciplină tactică, erau o noutate pentru români. Pur și simplu, în campionatul românesc, noi toți ne știam unii pe alții atât de bine, încât ne visam noaptea. Nu era nevoie de ceva special de știut, masa de jucători era mică, nu erau jucători străini în campionat, ceilalți componenți ai echipelor de top din România nu reprezentau vreo necunoscută, firește în asemenea condiții să nu fie nevoie de tactici speciale, antrenorul ne încuraja doar și noi știam ce aveam de făcut. Pur și simplu nu se ieșea din România la vreo competiție oficială, așadar, antrenorul putea indica doar primii cinci jucători din echipă cu care vroia să înceapă în teren și un fel de embrionară preparare psihică la care toți râdeam la unison, chintesența psihologiei sportive, în fond și la urma urmei: - Îi știți, pe ei și pe mama lor! După momentul oarecum comic și savurat de către noi, al intervenției antrenorului, pe care de altfel îl respectam foarte mult, a urmat contabilul șef care, sincer să fiu, nu mai țin minte exact ce a zis, o să citez așa din memoria-mi imperfectă: - Aveți cazare la cămin mulți dintre voi, ceilalți apartamente la bloc, reușim să vă mai facem rost de câte un cofraj de ouă sau două pe lună, salam de Bacău și altele. Ceilalți mâncați mâncare bună la cantină la nea Barac, de calitate, ce mai, pe studenți îi ajutăm la examene, nu vă puteți plânge bă! Se uită complice în direcția noastră, a celor câtorva studenți. - Știți că nu v-am lăsat baltă, nu-i așa?! În fine, a continuat cu speechul lui tot în această direcție, mă și miram ce pizda mamii lui vrea să zică, pur și simplu mă umfla râsul, eram complet uluit de melodrama absurdă în care eram aruncați, mă gândeam cu compasiune, cât de bulversați pot fi oamenii după comunismul acesta, dumnezeule!? Și iată că a urmat la discursul în imensul vestiar, directorul de la Balanța, cel pe care-l înfruntasem eu la Sibiu, și încă de către un mucos de douăzeci ani. Omul ăla a început cam așa: - Eu cred în voi și în rezultatul pozitiv al partidei ce urmează. Știu că vom învinge, doar de-aia am venit atâta drum până aici, cu atâtea eforturi. Totuși, în cazul în care vom pierde, deși eu nu cred asta, vreau să țineți strâns de scor, să nu vă lăsați, că doar de-aia vă dăm salarii măi, înțelegeți?! Trecând peste impietatea de a vorbi de funie în casa spânzuratului, adică să vorbească cineva despre înfrângere în vestiarul nostru, al sportivilor, omul acesta arăta că evident pe altă planetă. În miezul discursului lui înflăcărato-moralizator, ridic mâna cu două degete ca la școală și cer cuvântul. Tipul își întrerupe tirada și mă poftește să vorbesc. Mare greșeală: - Eu zic că putem pierde sub 60 puncte diferență, ar fi rezonabil aceasta. În vestiar se lăsă o tăcere înghețată. Toată lumea își plimba privirea de la mine la director, antrenor, antrenor secund și roată prin vestiar. Nu erau pregătiți pentru asemenea viziune pragmatică. Pur și simplu. Au făcut niște mutre reprobatoare și vinovate, m-au admonestat verbal, m-au făcut cu ou și oțet, cam cum erau făcuți membrii de partid la ședințele PCR. Nu fusesem vreodată, dar așa îmi imaginam că așa trebuie să fie. În fine, directorul acela o lasă mai moale o vreme și mi se adresează mai conciliant, își puse mândria deoparte temporar oleacă, că deh, urma meciul, avea nevoie de mine, chiar daca imaginația lui plutea pe un nor roșu-roz. - Hai mă Corui, ce tot spui acolo, chiar 60 puncte? De unde ai scos-o pe asta? Iar eu, calm, imperturbabil, cu o mimică serioasă a feței, replic nevinovat: - Da, șaizeci mi se pare o diferență OK, corectă. Aș dori să nu trecem de aceasta cumva spre alte cifre astronomice. Eu zic să ne luptăm să fim sub șaizeci. Chiar se poate. Se uitau și mai urât la mine, dar în fine, meciul începe, intrăm în sala olimpică cu 19.000 de locuri, o bijuterie arhitectonică și sportivă, monitoare uriașe oglindeau rând pe rând pe toți jucătorii, aia era o inovație de ultimă oră, pur și simplu eram într-un loc unde părea desprins din filmele SF. Țin minte că ne uitam ca proștii pe sus cu gura căscată, iar în acest timp pasele venite de la colegi în timpul încălzirii, ne loveau în figură. Sala arhiplină, la fiecare coș al gazdelor, încă de la încălzire se producea rumoare. Barcelonezii aveau așteptări mari de la echipa lor favorită, pentru niște profesioniști ca ei, noi eram considerați, alți profesioniști, mai ales că nu prea aveau informații clare despre cine suntem sau ce jucăm. Ei erau pregătiți să înfrunte un inamic cel puțin la nivelul lor, erau profesioniști ce mama zmeului, eu știam ce însemnă asta cel puțin văzusem nivelul acesta și cu echipa națională a României la meciurile disputate de curând în vara lui 1991, în turneele internaționale la care jucam selecționat. Jocul începe de la centru printr-un angajament unu la unu, la săritură Tordai al nostru și Clements, câștigă angajamentul americanul, pas dreapta la extremă, barcelonezii se așează în dispozitivul de atac, angajare din nou a pivotului Clements, un munte de om, pivotare Clements pe lângă tânărul Alecu, zdrang, slam dunk la prima fază a meciului. Zbang!Din teren mă uitam admirativ la viteza adversarilor în joc, la claritatea și rapiditatea cu care circula mingea la ei, la pasele exacte, la finalizările absolut de manual ale baschetbaliștilor care jucau împotrivă-ne. Pur și simplu le simțeam superioritatea în joc, tot ce putem face, era să nu ne lăsăm ușor, să luptăm cu dârzenie, dar lucrurile păreau pecetluite încă din prima repriză, în ciuda eforturilor noastre deosebite. A fost un meci fără mare istoric, ne-au bătut măr, ce mai. Jocul a fost într-o singură direcție. Minutele treceau, diferența tot creștea pe tabela suspinelor. Iată, ultima secundă a jocului, iau o acțiune pe cont propriu și sunt faultat în driblingul meu spre coș. Unu plus unu la coș în favoarea mea, indică arbitrul partidei tocmai înainte să sune sirena partidei, finalul întâlnirii. Mă uit la coș, driblez încă odată și abia atunci realizez că pe tabelă era 111-49 în favoarea Barcelonei. Dumnezeule, 62 puncte diferență!!!. Brusc îmi amintesc ce s-a discutat în vestiar și ce pronostic am dat eu în plenul ședinței așa zis “tehnice” cu iz communist. Mă uit înspre banca tehnică, nimic în privirile dezamăgite ale colegilor și antrenorilor, ridic privirea puțin mai sus să văd unde e “staff-ul” paratehnic. Vezi de unde nu-s! Toți o întinseseră ca la război în păpușoi. Adio arme. Nu se vedea țipenie de oficial al Balanței CSU Sibiu, o șterseseră mișelește. Mă concentrez frumos și marchez elegant cele două aruncări. După cum ziceam înainte cu două ore aproximativ de la momentul aruncărilor finale la coș. Să nu o luăm mai mult de șaizeci. M-am ținut de cuvânt. Bravo Sibiu, bravo România! Coachzen 09.10.2014