V-ați mai rugat băieți?

Bițicu este un tânăr de ispravă. Îl cheamă Răducanu, dar ceilalți îi ziceau Bițicu, naiba mai știe de ce. Când am semnat cu Timisoara ca și antrenor de baschet prin 2002, avea cam 21-22 ani. Constănțean de origine, s-a pripășit în orașul de pe Bega ca și student, naiba mai știe la ce profil, nu ar conta oricum în povestirea noastră. Bițicu era o poreclă la fel ca oricare alta, însă acestui tânăr înalt cam de 2.00 m și cu o anvergura a brațelor uriașă, i se potrivea cel mai bine. Prin contrast desigur. Era un tip zvelt, musculos, bine clădit pentru baschet, cu detentă excelentă și plin de calități, însă mucalit și șugubăț înafara terenului. Eu îi spuneam “băiatul cu șortul”, căci la prima noastră întâlnire cu noua echipă, a venit beat criță. Evident l-am trimis acasă și conform regulamentului intern de disciplină al echipei, i s-au tăiat ceva sume din contractul de jucător. A doua zi însă omul a venit să-și ceară scuze, mi-a zis cât de bolnavă e mama lui și că studiile îi cereau un efort imens, că a fost o scăpare care nu se va mai repeta și că mă roagă să-l iert și să-i mai dau o șansă. Ceea ce am și făcut. A doua zi am luat un șort al meu la care țineam, căci era un premiu primit la un concurs de baschet din tinerețe, l-am împachetat și am așteptat întâlnirea cu Bițicu. A venit spășit și umil, și-a cerut scuze ca și când ar fi avut o mică răceală sau ceva asemănător și m-a rugat să-l reprimesc la antrenamente. Am un principiu și-l folosesc la nevoie în viața mea de antrenor și de om, celor cărora le acord o nouă șansă, le dau ceva de la mine la care țin, un obiect, un articol vestimentar, nu știu care-i șpilul cu acest obicei al meu, cred că atunci când am citit povestea cu Ana și Manole, de când cu zidul mănăstirii. Cică Manole i-ar fi zis Anei: - Auzi Ană, am pus mâna pe o afacere foarte profitabilă, ce zici, te bagi? Când am o intuiție cu cineva, simt că trebuie să dăruiesc ceva acelui om și încep cu articolele vestimentare la care țin. Așa sunt eu, ce să fac? I-am dat șortul. De atunci așa spunea întotdeauna când mă sună la telefon: - Alo, dom’ profesor, sunt băiatu’ cu șortu’, după care râde zgomotos și cu sete la amintirea proaspăt stârnită. Ulterior am legat o prietenie frumoasă cu el,îmi plac oamenii dintr-o bucată. La Timișoara se instaurase un obicei de care eu aveam să aflu curând. La echipa de divizia A era un ritual ca în fiecare vineri, după antrenamentul de seară al echipei și înaintea meciurilor de acasă, venea un preot în vestiar să vorbească cu jucătorii, cu antrenorii. Presedintele Vermeșan, om extrem de religios, ortodox fervent, își căra biblia sau evanghelia(niciodata nu am știut care e una și care e alta) după el peste tot, în orice deplasare. Din când în când “cetea” din ea pe parcursul drumului iar atunci șoferul, nea Vasile, trebuia să închidă radioul sau casetofonul, să pună pe "mute" sonorul, era un cod nescris, iar băieții făceau instantaneu liniște când dl. Adi Vermeșan își desfăcea șervetul imbrodat cu motive creștine, acolo era învelită sfânta cărțulie și evlavios desfăcea psaltirea sau ceaslovul acela, repet, nu prea mă am cu aceste "chestii religioase" care personal mi se par puerile și copilărești, dar după cum văd, încă lumea e pătrunsă de spiritul acesta vechi al unor povești ciudate. Sincer, prefer basmele românești sau nu, obișnuiam să citesc până târziu în adolescență "Povești nemuritoare", ele mă relaxau și copiilor mei le plăcea foarte mult când seara le citeam și lor. Vicepreședintele Elbei-Petrom Timișoara citea cu voce joasă din ea pătruns și transfigurat. Mormăitul său ininteligibil vibra ca o coardă electrică în surdină prin autocarul plin cu sportivi români și sârbi. Ah, uitasem să spun că erau deja anii când se făceau importuri de jucători străini, era o modă și e și acum. Victorie cu orice preț, nu?! Ei bine, acest om, probabil cu foarte multe reprimări în tinerețe, a considerat că înainte de fiecare meci de acasă, în sala Olimpia din Timișoara, unde ne desfășuram meciurile, să invite un preot ortodox desigur, să sființească vestiarul, sala și oamenii. Dumnezeule auzi, oamenii! Eu unul, nu știam de toată tărășenia și îmi făceam treaba pentru care am fost angajat, pregăteam echipa cu tot ce știam eu, sprinturi, alergări, scheme tehnico-tactice de joc, strategii și disciplină tactică. Tot ce face un antrenor de baschet, 100% mă dăruiam procesului! Antrenamentul de vineri seara era aproape terminat, urma meciul oficial de sâmbătă dimineața. În acei ani, meciurile oficiale se disputau sâmbăta dimineața. Jucătorii mei erau în plină formă, îi simțeam pe fiecare dintre ei, muncisem mult în ultimele săptămâni, antrenamente intense, depășisem momente delicate cu jucătorii, reușisem cumva să-i motivez foarte frumos, cu oareșce pricepere, erau jucători de naționalități diferite, români, sârbi, maghiari, însă cumva, prin muncă și seriozitate reușisem să îi adun pe toți sub zeul BASCHET, eram foarte confident și încrezător în ei și în mine. Începeam să arătăm a echipă de baschet. Vermeșan, cu un mic semn din mână în dreptul ușii, ne face semn să venim în vestiar ca și cum ar fi avut ceva extrem de important de comunicat. În vestiar, toată lumea se așează frumos, încă văd și acum transpirația cum curgea de-a lungul văii tâmplelor jucătorilor, era atâta liniște, plutea în vestiar un aer greu, ca și înaintea unei mari surprize. - Băi băieți, a venit domn’ părinte! Zicând aceste cuvinte omul iese din vestiar rapid, exact precum a și intrat, lăsând ușa deschisă. Eram uluit de tot ce se întâmla, eram complet nenanunțat de vreo activitate de acest gen mai ales că era înaintea unui meci cu CSU Atlasib Sibiu, o echipa de elită din campionatul românesc în acea vreme. E și acum de altfel. Ce mai, eram mut de uimire. În atmosfera astfel creată intră un preot ortodox, tânăr, cam la 26-30 ani,îmbrăcat în sutana obișnuită neagră, cu patrafir auriu și tichia preoțească pe cap, cu un aer vesel, deschis și plin de voie bună. - V-ați mai rugat băieți? V-ați mai rugat? Începu el plin de elan să spună celor prezenți, formula de început, probabil bazându-se pe discuțiile ce le-a mai avut cu ei înainte de venirea mea, cu multă vreme înainte. Iar în liniștea creată, Bițicu din colțul vestiarului răspunse plin de evlavie: - Ne-am rugat dom’ părinte. Chiar aseară în complex m-am rugat de-o pizdă, da’ n-a vrut dom’le să se fută nicicum. Degeaba m-am rugat! Popa a înghețat pe loc, a luat o gura imensă de aer, parcă nevenindu-i să creadă urechilor ce auzea. Surpriza totală! Șoc! Abia reușea sădea din brațe ca un înecat, aerul a devenit brusc insuficient și nu reușea decât să bâguiasca precum o placa de pickup stricat: - V-ați mai rugat…v-ați mai rugat… Chiar în acel moment un telefon a început să sune de pe sub catrafusele sale negre. Popa cel tânăr a început să cotrobăie pe sub sutană în căutarea aparatului. Se derula melodia clasică Nokia, pe care o știm cu toții. Pe sub sutană, imbrăcate în jeanși, picioarele preotului au făcut stânga împrejur el rapido. A ieșit din vestiar ca un glonte și dus a fost. În ciuda vehementului protest ulterior a lui Vermeșan, sau a oricăror amenințări de orice tip venite de la club, pentru a corecta comportamentul jucătorilor, acel preot NU a mai pus piciorul în vestiarul echipei noastre. NICIODATÃ. Am câștigat meciul a doua zi după un joc splendid colectiv, echipa a mers în drumul ei, poate a mai câștigat, poate a mai pierdut, cine știe și chiar nu contează. Însă după această replică a lui Bițicu, NU am mai văzut urmă de popă prin vestiarele echipei Elba Timisoara. Consider ca este o poveste frumoasă, nu credeți? :) Coachzen 26.09.2013