Corneliu Traian Atanasiu

între a socoti țânțarul strivit o faptă reprobabilă în sine sau doar o ieșire din starea seninătății nirvanice. Mă încurcă oarecum cina. Să fie una austeră, să facă aluzie la cina cea de taină sau face aluzie la vreun episod budist?

O să mai încerc.

Cred că ar fi mai în spiritul rostirii:

semn de carte o floare
de nu-mă-uita

să ai două părți ale poemului care să intre în dialog. Nu pune titluri. Încerc și eu:

mărul înflorit -
după o zi de cerșit
două petale

Sub nu-și are rostul. Să specifici un pom concret e mai bine. De ce să te arăți nemulțumit? E în spiritul haiku-ului să exprime mai degrabă seninătatea unei compensații. Totuși - două petale.

dar motivul gîndului prins în pînza de păianjen merită preluat în alte încercări.

rămas același de la prima ediție, e bucuros că, la a patra are și premiați din România. Faptul că n-am avut pînă acum este în primul rînd o confirmare a jurizării (secrete altfel) fără parti pris-uri patriotarde. Dar și a faptului că românul are ascendență ardeleană, se grăbește molcom. Dar în final intră-n finală. Felicitări, Nelule, că ai spart gheața.

Iată și cuvintele care laudă poemul tău:

„ Contrastul evident dintre izbucnirea spontan primăvăratică a ghioceilor și tubul de cartuș, vestigiu al unor intenții belicoase, este suficientă ca declanșeze apetitul pentru alegorie al cititorului. Să fie ghioceii un detașament de restaurare sau de menținere a păcii? Au izolat ei tubul de cartuș ca să ferească locul de contaminare? Sau poate l-au năpădit cu intenții ludice, invitîndu-l la un joc ingenuu?

Poemul, cum îi stă bine unui haiku, nu decide asupra acestui lucru, dar susurul izvorului, ne ispitește gîndul spre pacea și liniștea pădurii. Ivirea ghioceilor este doar o mustrare nevinovată a vînătorilor.”

Altele asemenea găsiți în cartea pe care o publicăm la sfîrșitul fiecărei ediții și o dăruima premaiaților. Dar poate fi citită și de alți doritori în format electronic pe calameo. Linkul este în postare.

o imagine austeră a seninătății de nezdruncinat. Seninătatea, ne îmbie poemul, poate fi ceea ce păstrezi dincolo de orice despuiere.

e excelent. Demn de un episod de desene animate.

Ultimul cu poanta folosită și în cel cu actorii. Cred însă că prima parte trebuie să facă un apropo la vremea rea.

eroarea. Și, pentru cine nu va ajunge să citească și volumul, am adăugat și cuvîntul înainte.

Ca totdeauna text impecabil. Acea ironie, numai zîmbet, care deosebește un senry de o epigramă.

fărâmițând în palmă / o frunză arsă

Gestul ca un ison tăcut al dangătului clopotelor. De departe mai vehement decît prefirarea mătăniilor.

rochița rândunicii / plină de sânge

O consecință. Poate colaterală. Dar mult mai nedreaptă. Mai nemeritată.

Poeme simple, cu substrat adînc.

poemele bune.

sînt antologice. Imagini convergente, augmentîndu-și una alteia starea pe care o transmit. Desfrunzirea face loc lunii ca piedestal pentru nemișcarea bufniței și creează cadrul pentru însingurarea toamnei. Mărul își răspîndește aroma în golul care cît de curînd se va întoarce poate în natura din care omul l-a desprins vremelnic.

În poemul trei - Roadele toamnei = coșurile pline stivuite în tractor - avem de a face doar cu o tautologie.

Pe veranda nouă, volbura aduce frunzele uscate - contrastul readuce echilibrul stricat de om. Ironia blîndă a unui haiku pilduitor.

Ultimul ar merge așa: Septembrie - / mere roșii pe tarabe / ruginite, cochetînd și cu rugina tablei, și cu aceea a frunzelor tomnatice. Și, de ce nu, cu orice cititor dornic să trăiască sentimentul patinei care se așează an de an, imperceptibil aproape, pe epiderma sa aparent imună la învechire.

la versul median ai mai putea lucra. Îmi pare greoi, departe de vioiciunea și fluența limbajului obișnuit. Indiferent și orice cam repetă ideea.

Ai putea încerca să pomenești o varietate de desuuri sau de culori în formatul peste... / tot bluza neagră.

Polei pe stradă -
după dric ținîndu-se
de braț urmașii.
E ultima oară când
sunt atât de-apropiați.

un apropo, aproape nevinovat, umple atmosfera de erotism. Și de ecouri din The Long, Hot Summer.

cînd timpul se scurge greoi și monoton, cînd totul pare că doarme, lumea nocturnă e la fel de vivace și de atroce. Imagini cu cît mai epurate de subiectivism, cu atît mai grăitoare.

foarte bun. Compus după modelul care alege ca primă parte o expresie consacrată specializată, aici Ziua Independenței, și în a doua o persiflează în înțelesul ei propriu, auster și grav.

Dificultatea este să-ți dai seama dacă, abreviind expresia întreagă, prieteni la cataramă, cea scurtă, la cataramă mai păstrează sugestia. Mai precis, să reușești ca elipsa să fie suplinită de context.

Reușite toate. La 2 se iese un pic din tipar, cea aproape goală e damigeana.

soți la cuțite -
doar goi mai sînt amici
la cataramă

între Anotimpuri -
acoperind golurile
ropotul ploii

La poemul unu ai primul vers rupt total de celelalte două versuri. Anotimpuri cu literă mare nu arată nimic, mai ales în contextul în care poemul haiku este atît de sărac și nu e necesară ieșirea în evidență cu nimic. Poemul haiku este axat pe realitate și undeva între anotimpuri nu există. Și chiar dacă, să zicem că printr-o metaforă ai vrut să spui că nu e nici vară nici toamnă, nu văd deloc legătura primului vers cu celelalte două. Ploaia acoperă niște goluri unde? Golurile alea ce sunt? Ai un gerunziu care nu ajută iar poemul nu arată nimic, poate ceva fantasmagoric. Eu nu știu ce ai vrut să spui în acest poem. Undeva între anotimpuri ploaia acoperă niște goluri.

Încerc să înțeleg cu adevărat poemul, citindu-l empatic, așa cum merită.

Anotimpuri cu majusculă înseamnă, pentru un cititor versat de haiku, un titlu al unei compoziții muzicale de Vivaldi în genere destul de cunoscută. Între Anotimpuri înseamnă între părțile compoziției. În pauzele dintre ele.

Un poem atît de scurt este unul eliptic, dar deschis la cooperarea binevoitoare a cititorului care trebuie să închipuie singur, din micile fragmente ale textului, contextul înscenării. Poemul nu spune unde se petrec lucrurile, dar cititorul își poate închipui lesne că ascultă muzică undeva unde, în pauze, se aude ropotul ploii. Unde? Sub acoperișul unei mansarde, într-un autoturism, sub copertina unei stații, așteptînd un mijloc de transport.

Succesiunea dintre episoadele muzicale și cele pluviale este aceea care dă înțelesul secund, alegoric al poemului. Golurile aparente, discontinuitatea între părțile compoziției, sînt de fapt suplinite de muzica ploii. Ploaia este fondul indiferent, tumultul timpului, pe care se reliefează mai bine diferența dintre anotimpuri.

Tehnic vorbind, gerunziul este un mod impersonal care este folosit cu predilecție pentru a crea un efect de ambiguitate în ce privește agentul unei acțiuni. În cazul de față, ploaia este oricum impersonală, dar gîndurile și emoția umană pare și ea una a unei conștiințe care și-a pierdut individualitatea.

la prima ediție 24, la a doua 17. Sper că de data asta vor fi mai mulți și mai buni. Organizarea va fi, cred, la fel de bună ca în anii trecuți. Oricum, sîntem aceeași echipă și ne-am rodat. În plus, avem un secretar, Eduard Țară, care ține foarte mult la corectitudine. Poate de-aia, români fiind în juriu, n-am avut printre cîștigători și participanți români. Nu i-am ales premeditat. Sau, mai bine zis, nu ne-au fost divulgați decît după ce am dat rezultatul final.

Și, în ce privește logistica, ne-am modernizat: trimiterile se pot face direct de pe site (nu prin email ca pînă acum).