Exerciții de sinceritate (II)

(exersez pornind de la idei discutate în eseul: Să fim sinceri cu sinceritatea! )



Cît de sinceră e sinceritatea? Mai precis, cînd te hotărăști să fii sincer, cînd, deci, o faci cu oarecare premeditare, mai e suficient de sincer gestul, gîndul, mărturisisrea ta? Nu intervine un filtru, o intenție care prelucrează cele ce vor fi spuse sau făcute și alterează cît de cît autenticitatea lor?

Omul este o ființă ciudată, nu poți fi sigur niciodată de faptul că e chiar așa cum e, că spune chiar ce trebuie sau vrea să spună, că vrea să spună chiar ce ar merita să fie spus. De fapt, omul este o ființă coruptibilă. Orice bună intenție a sa se schimbă mai mult sau mai puțin capricios pe parcursul realizării sale. Și motivele sînt multe și mărunte, dar extrem de eficace.

Poate de aceea prețuim atît de mult spontaneitatea. Ea pare, prin instantaneitatea ei, mai puțin coruptibilă. N-are timpul necesar alterării. Gestul spontan este ferit de prelucrare, de întîrzierea care bruiază și distorsionează, de timpul necesar pentru a lua atitudini sau a simți emoții și ezitări. Și mai ales de răgazul care ajustează totul după convenționalitatea și conformismul de rigoare.

Eu cel puțin ador spontaneitatea sincerității. Perlele ei. Spusele care țîșnesc fără nici o pregătire, fără nici o reținere, fără vreun gînd parazitar sau vreo proptea retorică. Căci – știți, nu? – de cele mai multe ori gîndurile ne-mpiedică să gîndim cu adevărat.

Sinceritatea spontană are farmecul ei discret și infailibil. Ea ne oferă clipa de candoare cînd adevărul se precipită într-un gest sau într-o zicere înainte de a mai apuca să fie trucat. În asemenea surveniri miraculoase poți vedea „adevărul” întreg și neîndoielnic al unei persoane. Și de multe ori extrem de fin nuanțat. Este un adevăr mai degrabă simptomatic care „trădează”, care spune fără să vrea/intenționeze ceea ce de fapt era de spus. Este ceea ce poate fi caracterizat ironic și malițios, dar de data asta de-a dreptul adimrativ, cu expresia binecunoscută: l-a luat gura pe dinainte.

Așa mi-a spus ea, cu o desăvîrșită tristețe și o adorabilă resemnare, într-o discuție, cred, destul de banală altfel:

- Nimic nu-i idealul!

Prin acea tristețe mă și cucerise: aștepta, evident, altceva de la viață. Era o ființă fragilă și neajutorată. Din păcate, de fapt, doar „aștepta”. Și din ce în ce mai mult simțea că și merită ceea ce își închipuia doar vag și nebulos, din moment ce nu făcea nimic în direcția acelor fabuloase așteptări.

Făcea doar ce face toată lumea: muncea cu sîrg, aduna bani și era destul de mîndra de asta, de meseria pe care și-o dorise și de faptul că îi asigura indepenența materială. Viața îi promisese totuși ceva, altceva și nu se ținea de promisiune. Simțea că asta nu prea e viață. Și învățase să strîmbe delicat și cusurgiu din nas, să cîrcotească mereu. Pe scurt, să-și savureze nemulțumirea și indispozițiile. Pe care mi le dăruia cu generozitate și mie. Și altora de încredere.

Odată, i-am atras atenția că nu știe să se bucure și că nu face nimic pentru asta. Cu aceeași spontană și grațioasă nonșalanță, mi-a replicat cu un aer melancolic și dezarmat:

- Bucuriile ți le fac alții...

Tristețea ei devenea ușor, ușor mălăiață. Nostalgia după cai verzi pe pereți evita să înțeleagă că „idealul” este ceva pe care noi trebuie să-l creăm, să-l născocim, să-l impunem realului inert care – trist sau ba – n-are nici un ideal. Și asta zi de zi și ceas de ceas. Că bucuria noastră este chiar acest efort de a împlini „idealul” pas cu pas, atingîndu-l și savurîndu-l la fiecare pas. Că bucuria este exercițiu.