Exerciții de iubire

„Realizez acum că iubirea nu este începutul” – spui. Si mai departe: “Iubirea moare iar ei pleacă cu aceleași goluri și insatisfacții, însă amplificate, ceva mai depresivi și închiși, ceva mai prăbușiți și ceva mai alarmați de numărul resorturilor rupte în ei.” Începutul e un fel de disperare și iubirea (asta erotică, de cuplu) este dorită, căutată și apoi încercată ca un fel de rezolvare, de salvare, de mîntuire existențială. I se pun însă prea multe în cîrcă și, la fel de bine, sesizezi că iubirea: “Moare sufocată tocmai de elementele care au născut-o, de nevoile fundamentale neclarificate care îi subjugă pe ambii parteneri.” Ce i se pune în cîrcă? Totul. Ne repezim să iubim fără să fi exersat iubirea anterior. Credem că putem iubi pe cineva înainte de a fi iubit un pom, o piatră, un nor. Credem că trebuie să iubim pentru că sîntem exasperați de viața noastră searbădă, fără rost și fără bucurii. Vrem să iubim cu îndîrjire chiar fără să fi dovedit în vreun fel că sîntem ființe iubitoare, capabile de a dărui, de a fi îngrijorate de soarta vreunui lucru, de a ocroti ceva. Fără nici un exercițiu prealabil. Cu o competență derizorie. Vrem să iubim pe cineva tocmai pentru că nu știm încă să iubim viața. De fapt nu prea știm să iubim nimic. Aș zice că este o tentativă ilegitimă și inumană. Încercăm direct pe om un presupus leac – dar ce zic, un adevărat panaceu – ce-ar fi trebuit testat în prealabil pe cîini și pe maimuțe. (Deși există – pe bună dreptate – și drepturi consfințite ale animalelor!) “Iubirea e doar un scop nobil a cărei percepție a fost denaturată”. Este de fapt un mit degradat, în derivă, căruia îi servim ca suport, ca material viu, ca ilustrare. Acest mit, așa cum e, se trăiește și se retrăiește pe sine prin noi. Se perpetuează în chiar halul în care este cu complicitatea noastră, căci, la fel de bine spui: “Nimeni nu ne învață să iubim, însă ne învață cum sa ne pierdem capetele”. La fel însă cum se pun prea multe în cîrca iubirii, se acuză prea tare sexul. “Iubesc abandonarea sexuală ce îmi umilește sufletul. Iubesc mișcările tale. Pe tine te iubesc?” Nu cred că sexul nu poate fi făcut cu dragoste și tandrețe și atunci n-are de ce să umilească sufletul. Și o și spui în continuare: “sexul nu e altceva decât un alt indicator al coeziunii între personalități incomplete, incomplet cunoscute, incomplet maturate, incomplet iubite”. Nu-i nimic de făcut pentru a scăpa de această fatalitate. Va trebui să consumi niște “iubiri” mai mult sau mai puțin de rutină pentru “maturizare”, exersînd, oarecum hazardat, așa “incompletă” cum ești, să iubești bărbați, și ei poate la fel de “incompleți” ca tine. Ai timp: o viață. Și, în acest timp, vei învăța că ești tot mai completă doar iubind și o grămadă de alte lucruri care să te împlinească și să te îmbogățească, să te facă un om vrednic de a fi iubit pentru lumea lui plină de viață și bucurie. Vei învăța să iubești viața. Și atunci vei fi completă. Și dorită nu doar pentru sexul tău, ci pentru că ești un om plin de viață, iradiind în jur tandrețe și voie bună. Și în final, un fragment din Cvartetul Alexandria, Justine, al lui Lawrence Durrell care descrie ce se întîmplă în acest gen de iubiri, dacă totuși ele se petrec cu rost, ajutîndu-i pe parteneri să se maturizeze : „E inutil să-ți închipui dragostea ca pe o armonie a spiritelor, a gîndurilor: e o înflăcărare concomitentă a două spirite angrenate în acțiunea autonomă de a se maturiza. E senzația unei explozii silențioase înăuntrul fiecăruia dintre ele. Iar cel ce iubește se mișcă, uluit și preocupat, în jurul acestui eveniment, examinîndu-și experiența. Recunoștința îndreptîndu-i-se către un donator greșit, îi crează iluzia unei comunicări cu propria sa pereche, dar acest lucru e fals. Obiectul iubit este pur și simplu o ființă care a împărtășit cu cel pe care îl iubește o experiență simultană, în chip narcisiac. Iar dorința de a fi lîngă ființa iubită nu se datorește, la început, ideii de a o poseda, ci doar de a permite celor două experiențe să se acopere între ele ca două imagini aparținînd unor oglinzi diferite. Toate acestea pot preceda prima privire, primul sărut, prima atingere; ele pot preceda ambiția, mîndria sau invidia; ele pot preceda primele destăinuiri care marchează cotitura – de aici încolo, dragostea degenerează în obișnuință, posesiune și apoi în singurătate.”