Prostul n-are destin

Cîinele – zice o vorbă din popor – moare de drum lung și prostul de grija altuia. Zicala e aparent obscură. Oricît am resimți ironia celei de a doua părți, sensul primeia ne rămîne cel puțin confuz: în ce împrejurări e oare obligat cîinele la un asemenea drum istovitor? Nici realitatea, nici imaginația nu ne ajută să decidem. Și totuși, dacă vom catadicsi să înțelegem prestația și drumul lung al cîinelui ca o metaforă a omului ce-și trăiește viața sa aspră, îndîrjită, de cîine, dacă vom sesiza cîinoșenia celui ce-și recunoaște și își asumă acest înțeles onest al destinului, vom pricepe că soarta e un drum prea lung, epuizant și tragic care, în gravitatea lui istovitoare, îl absoarbe și-l concentrează asupra sa pe individ, ca în cele din urmă să-l dovedească – și la propriu, și la figurat. Atunci, prostul ne va apărea firesc ca un gură-cască, aparent filotim, incapabil să-și priceapă și să-și asume destinul, dar excesiv de disponibil să se îngrijoreze – mai ales fără să o priceapă – de soarta celorlalți. Cu scuza pueril-caraghioasă a altruismului, prostul se agită steril, cel mai adesea ipocrit, mai totdeauna frivol, într-un activism febril, important, isteric, dîndu-se de ceasul morții pentru nenorocul altuia, căinîndu-i nechibzuința și metehnele ce-i pot compromite viitorul și înghesuindu-l cu mustrări și sfaturi, mascînd de fapt, în acest fel, impostura sa existențială: imaturitatea în a-și recunoaște propriul destin și a-l respecta cu adevărat pe al altora. In cunoștință de cauză asupra intențiilor proverbului, îi putem savura acum finețea ironiei, admirînd rîvna cu care proștii – ignorînd extenuanta, cîinoasa încrîncenare a destinului – taie cu generozitate frunză la cîini. Căci destinul nu este doar o predestinare, o fatalitate de care rămîi voios iresponsabil, ci o asumare. Un privilegiu ce se cucerește ca demnitate a unicității, ca luptă cu circumstanțele vieții pentru a-ți atinge limitele care ți-au fost promise. Soarta este doar o provocare pe care o primești sau ba, o onorezi sau nu. „Trăiesc cu adevărat numai oamenii care au destin” – constată Cioran. „Sînt singurii oameni pentru care viața este o luptă și o rezistență; sînt singurii oameni care au dreptul să vorbească de eroism și bărbăție. Majoritatea oamenilor n-au destin, adică asupra lor nu plutește o mare fatalitate; în ei nu se adîncesc obsesiuni grele și inexorabile; nu-i consumă o mare pasiune și nu-i prăbușește un viciu ascuns.”