autoportret cu ea și daimonul costel

aripile de înger de pe rochia ta cu imprimeu mi-au rămas lipite pe piele semn că încă mai împărțim același trup același vis ca un hermafrodit din ochi îmi picură atâta frumusețe că-mi aud umbra plângând asta când nu se-nfundă în vreo tavernă și nu-mi mai văd umbra zile la rând atunci spun cu atâta ardoare rugăciuni că sfânții coboară din icoane și mă întreabă cum de pot duce atâtea printre coastele mele amintirile înoată tăcute ca niște pești piranha devorând toate cuvintele cu care te-am definit în golful tăcerilor noastre tu aștepți o corabie plecată spre indii eu desenez pe trupul tău fierbinte ca de nisip un pictopoem dadaist cam pe la ora asta își face intrarea în poem și daimonul meu pe nume costel ne știm de la terasă unde bem bere amăruie și ne agățăm cu ghearele și cu dinții de o realitate luată de vântul pustiei spre deosebire de mine daimonul meu are mare succes la vânzătoarele din piață se vede că trage de fiare și cu o singură mână le ridică până la înălțimea dealurilor de vest el m-a învățat să găsesc prin codrii de aramă apa de cleștar a coapselor tale în care zac metafore aruncate și monede din romantismul târziu întotdeauna spre dimineață daimonul mă trimite după țigări e semn că vrea să rămână singur cu tine ca să-ți arate luna în poemele lui cărtărescu în vreme ce eu umblu bezmetic pe străzi și scriu numele tău pe ziduri pe plopi pe tăceri de parcă tot orașul nu are decât un singur locuitor cât despre daimonul meu l-am trecut contact în caz de urgență de îl sună periodic cei de la UPU când îmi amintesc de trupul tău de nisip și uit să mai respir