Constantin Popa Istrițeanu

Frunze peste tot crengi stinghere fără de nici-o noimă 16 11 2009

Galbenul căzut, altul rămas agățat Van Gogh regăsit. 28 11 2009

Macii cei roșii Lângă calea ferată Sfârșit și-nceput.

Floarea de pe ram, o perlă în coroana cu prețul nepus. 18 11 2009

Gândul, zborul lui către marginea lummii misterul din noi.

Foșnet de frunze cu galbenul lor, ce e, turnat și în vin.

Sosit-a Anul Nou Adus, de Moș Crăciun, din nou La noi, la toți, câți suntem pe pământ În noaptea când un sfânt Își începe ziua lui, Ziua începutului De an mai

Lumina Ta ne-arată DrumuL Parcurs de Tine, ce-ai fost Sublimul, Dar, ce-i dat de Domnul, Făpturii Sale, omul Cel din pământ născut, Zidit și

Două brațe larg întinse Ca două aripi de pasăre dechise, În zbor Sub un răzleț nor Cu doi ochi albaștri îndreptați în sus Spre

Mai dă-mi Doamne: O zi De care, mi-e dor și parcă mi-e foame Și-aș vrea, să mă înfrupt, Cu timpul din ea Ce-i al Tău fruct Prin

Când te privesc, mi se pare Că plutești pe-o alee imaginară Atunci când mergi Și parcă alegi Dintr-un buchet, flori Ce se vor ivi și

(1) Burniță fără De margini, totul umed Toamnă mohorâtă. (2) Frunze peste tot Galbenul olandez la El

Unul o face pe simțitul Într-o mare de nesimțiți, Dar ajunge un Stan Pățitul, Într-o iarnă cu nămeți. 20-21 dec. 2009

În ceasurile nopții Bobocul de floare încet se deschide Nevăzut și fără de zgomot Ca și... ușa unui iatac Unde adesea o iubire se ascunde Și de unde,

Când plângem, Fără să știm Ne rugăm Lui Dumnezeu Să vină, să ne mângâie, Sufletul și trupul Care tânjesc după Grădina

Martie, unele zile ale tale Sunt faste și-acoperite cu primele petale Ale florilor și se scurg în cântece de păsări Venite din caldele și îndepărtatele zări. Martie ești

Am găsit într-o carte citind-o: Îndemnul și bucuria De a scrie cuvinte Nu prețioase, solemne Ci legate de lucruri și întâmplări

Ce e cuprins, În necuprins E, din focul prim nestins Și nedeschis la toți să-L vadă Ci doar, în El să creadă Și că,

Și totul nedeslușit În acel întunecat început Când se făcu Lumină Ce poposi pe rând în stele din galaxii Cu-ale lor mici planete Pentru care: Mereu

Unul după altul În șir indian Format din ei doi, Care de puțină vreme, Sunt împreună, Un om și-un câine Pe-o stradă pustie Îndreptându-se spre o

Trăim uneori clipe bizare În viața pe care O avem și ne este dată Odată și nerepetată Aidoma așchiei de lemn Ce e desprinsă Din strânsoarea truchiului în care-i cuprinsă Lăsând

Floare apărută din lut Întrupată de la început, Din a bărbatului coastă Într-o clipă fastă Tu ai luat în tine Pentru a ta rădăcină și micile vine Și-a

Un conducător oricît de mare... Ar fi nu poate să vadă, să cuprindă totul Lângă el trebuie unul care, Dezleagă și arată cum se taie... nodul.

Motto: „ Dragostea de patrie este cea dintâi religie a omului civilizat.” Eminescu de-a pururi, E aici, cu noi, alături. Acest lucru, tu îl știi sfinte tei, Și cu frunzele-ți mereu