Constantin Popa Istrițeanu

O piatră lăsată de timp, Într-o vatră de pământ Sub picăturile ploilor curgând Ani, la rând Și a iernilor cu geruri, surate crăpând Mereu

Viața-i o cursă Atletică, în care toți alergăm Neîncetat, parcă am fi în transă Și mereu în criză de timp În orice anotimp; Că-i vară, Cu caniculă afară Că-i iarnă, Cu ger și zăpadă pe

„ Ne zbatem între aviditatea de a cunoaște și disperarea de a fi cunoscuți." Rene Char

Ea vorbea, cu cine vorbea Ea, care demult a plecat? N-am aflat Și deodată a apărut A pus mâna pe un dud Din fața casei și mi-a zis: Până la urmă te-ai dus,

Frunza de pe ram În tandem c-un fulg de nea La balul toamnei.

Câte un drum părăsit, Care nu se mai știe De cine și când a fost croit Nu mai e străbătut ani de zile Nici de oameni , nici de animale, Sau de altceva… Și-n a lui

Soarele a apus Parcă un colț de ochi l-a ascuns, Luna și ea a apus, În celălalt colț de ochi s-a dus. Cuvântul și vorba au tăcut, Într-un colț de gură, Ca o ruptură, A timpului

În fiecare zi, să vezi cum răsare soarele În fiecare zi, să trăiești, sau să vezi o bucurie Care… a ta să fie, Sau a altuia În ele vei găsi, mereu un dram de fericire, Iar

Sorcovă veselă Tare aș zice, că e ea Dacă, și noi am avea Și pe masă și în pungă Ca tot anul să ne-ajungă Să nu fim, iar nevoiți Să umblăm pe străzi cârpiți Și

Lacrimă pură Ești o efemeră făptură Fără de ochi, fără de gură Cu-o strălucitoare armură Frumos așezată Pe-a ta minunată

Când te-ai născut, ai tăi părinți Pe dată te-au moșit, cu numele unuia dintre cei Trei Sfinți Ai lunii de-nceput Și-n care, o zi e-a-lui Mihai, Prietenul de peste Prut, Din megieșul

Cerul pare că s-a strâns pe mine Ca un giulgiu pe Fiul Sânt Și nu știu, Dacă e prea mare Dacă mă acoperă Dacă mă ascunde de lume E destul de

Japonia cea îngenuncheată De-acea armă blestemată Din pământ ars, s-a ridicat Și lângă al său Împărat, s-a adunat.

Ajungă zilei lumina ei Ce-o are ca dar S-o împartă cu har Aici pe pământ În toate ce sunt: Cu, a lor viață Cu, a lor frunză Cu, a lor floare Cu, a lor

Stau într-o adâncă tăcere Undeva, în camera mea de la etajul unu Dar… afară pe stradă se aud țipete stridente Ce parcă intră și ies din mine Ca și cum s-ar

În adâncul ce pătrunzi Totdeauna va cuprinde Acel miez ce nu se vede Și din care se desprinde Adevărul ce se crede Și de cel ce-l înțelege Și de cel ce nu-l

E ministru, și e blondă C-un surâs ca de Giocondă, Leonardo de-o vedea Tot ministru, o punea. 9-10 ian. 2010

Acum, în aceste zile Când retrăim patimile îndurate De El, Fiul Ales Ar trebui ca fiecare Să înviem în sinele din adâncul nostru Sub o Icoană a Lui Din acel miez

Doar de copii, Tărâmul Divin, uneori e văzut Ca un loc, ce aici pe pământ, E numai visat, Sau poate imaginat Unde se crede, că totul e frumos

E o zi de decembrie În multe locuri ninge Uneori chiar viscolit, Iar aici unde sunt Plouă neîntrerupt În orele de așteptare Ce-au început cu șapte dimineața Și s-au sfârșit ,

În timp, încă din copilărie Auzim că suntem în grija și ocrotiți De-o ceată de sfinți Noi, și-ai noștri părinți, Iar înainte i-a avut: Pe bunici și străbunici Dar…

Tu ești cu noi, și-n noi, Mântuitorule! Venit din Lumina Dintâi Cea Necreată Din care o mică parte și nouă dată De Cerescul Tată Prin

Plânge Polonia, plânge Cu lacrimi fierbinți amestecate cu sânge Sânge ce curge, din ai săi fii, ce se vor strânge În strâmte și triste morminte Avându-l în frunte

Omul, fie bărbat ori femeie E aidoma unei cărți Ale cărei coperți Trebuie să știi să le deschizi Sau după, ce o citești Să poți să