constanta mezdrea coman

În mijlocul grădinii nu doar un simplu răgaz... Eternitatea însăși!

Mă lupt în sine și mă frământ...transpir Mă regăsesc deprinsă...așa cum sunt făcută Cu intreaga mea făptură să cred că mai respir Chiar dac-așa, din mine, o parte o simt pierdută. Mă

Nu eu, cea care trăiesc sentimentul că propria-mi făptură refuză așteptarea dintre fabuloasele vârste petrecute în transă... Și nici cea care nu la vreme va simți

Prin veșnicie câte...din veșnicie curg Plutește numai clipa, iar viețile se scurg... De e trecută vremea, mai dăinuie rămas Ce-i amintit prin clipe, precum într-un atlas Tărâmuri

Un eon ce măsoară în cifre de oțel Și pântecul femeii și viețile din el Sporește grija zilei jertfind în mod barbar Pe Phoenix anonima...pe anonim altar... O gardă ce-l slujește

Nu e vreme de botezuri Nu ajunge acest prezent E perpetuu,făr de crezuri... Făr de nume apari absent Nu iei parte la strigare... Chiar mai mult decât atât Nici trecutul

Când lumea e împărțită în tot mai multe lumi În secolul ce geme mai stăruie să încapă Categorii de oameni, de fapte și minuni Sfârșite sau ce-așteaptă abia să înceapă... La viață

Tot încerc să pot ajunge a învinge ce nu lasă Ființa lumii să surâdă, să devină mai frumoasă Și-o supune chiar din fașe, copleșind-o cu nevoi Chinuindu-ne copiii, chiar servindu-se de

Un prezent perpetuu...așa zis etern Ce ignoră faptul că am înțeles Mă grăbește intruna, cere ca s-aștern Poezia nudă...sub un veac pervers... Nu știu dacă moare, dacă(cum se

Mi-apărea că trece în rimă Primăvara ce-o să vină! Un poem al lumii toate Netezea însămânțate Pârjolite an de an Brazdele-n Afganistan. Ca un covoraș persan O.N.U. în

Colind în felu-n care surprind lumea Înmărmurind de teamă că se pierde Odată cu speranța de-a săvârși minunea Trăirii pe Pământul cu flori și iarbă verde. Apuc să-i spun că cel

E poezia, oare, fiorul circumscris La ce, în câte, omul se caută pe sine Dorind să înțeleagă ce-i rău și ce e bine Ca-n viață să ajungă cu sufletul deschis? E poezia, oare,

E timpul din poeme acela ce învinge Neînchipuind hotare și vămi de netrecut Cât pe a lumii vatră cenușa nu se stinge Reînvie-n noi puterea acestui timp tăcut. Prin timpul din poeme

Încă rănite și nevindecate Tălpile și pământurile... Terminată doar truda alor mei Îngropat pentru totdeauna Luciul arăturii Privirilor lor... Răzimată masa rotundă, joasă

Totul a început cu zambilele... Înfloreau din pământ roze și parfumate cu parfum de zambile roze... Narcisele cu parfum de narcise galbene...

Ca pe-o zăpadă În amintire Iernile treacă mereu Păcatul din vis Acea tresărire Tăcerea și Strigătul meu... Pe cărarea pe care Flori albe de măr Presare

În sine poți poemul a brăzda Însămânțând aevea necuprinsul! Adânc cicatrizată rana sa Va aminti grimasa din surâsul Acelei stele ce-a clipit nadins Ardorii infinite pe

Pomul e cules bobul e ales scrisul început dorul neîncăput! Mâna zăbovește nu se potolește totul netezește! câte învăluiri primeniri, albiri! tâmpla

Un semn s-alegea cu versul curgea poemul cânta spre stele urca de und-lumina și se revărsa! Rouă peste flori vin de sărbători dorul de cu zori! O putere nouă

Un blând mister reprimenit Sub cer se înfățișează! Un piersic doar înmugurit În roz și mov pictează! Un zarzăr, chiar neobservat De sine se îngrijește Dorind să fie

E problema luminii dacă s-a făcut ziuă... Dacă plouă și nu zadarnic se irosește galbenul iris când lacrima și ea... Vina-i a mea...

Și-atunci egal ne-am împărțit în două În \"tu\" și-n \"eu\" egal ne-am semuit Egal simțeam că deopotrivă nouă Ne-a mai rămas ce nu e drămuit... Și va să fie în câte tu și eu

Te petrec prin mine în toate Destrămat...îndelung recules... Ființa lumii între noi se mai zbate Și acum,și aici,în al patrulea vers! Și ca tot ce în zadar nu se zbate

Exist prin existența celui care A bănuit o clipă existența mea Nerepetând ce doar odată doare În strânsă-ncredințare cu a mea! Exist și cred că întru el exist Dintr-o