constanta mezdrea coman

Eu care am petrecut fericita,uimita Visul dragostei pe masura cotropitoare Amurguri de taine in deplina impacare Si viata in sinemi clipa de clipa traita Mostenesc

(1) Ca sa traiesc m-ajuta ce n-am scris Rostirile aevea nepetrecute inca Nedaruite daruri,inchipuiri de vis Ce indeamna la implinire Și-s porunca!

Că există o chemare Și există un surâs Că invingem fiecare Cât acestea-s mai presus... C-altfel totul nu inseamnă Decât zbatere-n zadar Istovire fără noimă Viața însăși

Sunt fiica si sunt mama femeii nascatoare Si port aevea in destinul meu Magia vietii date,de viata datatoare Prin legea randuita de insusi Dumnezeu! Eu sunt aceia harazita in

Un semn s-alegea cu versul curgea poemul cânta spre stele urca de und-lumina și se revărsa! Rouă peste flori vin de sărbători dorul de cu zori! O putere nouă

Eu m-am nascut din pantecul ranit Prelinsa din culoare,in anotimpul pur Risipa de rodire,un bob ce-a incoltit Si-a rasarit cu iarba dimprejur... - Oricum voi revede

Mă pomenesc dorind în dup-amiezi Și mă ridic să plec, s-apuc cărări Ce duc spre mine dinspre patru zări Spre care, destrămându-mă, cutez! Am poposit cât pentru a mă amăgi În

E problema luminii dacă s-a făcut ziuă... Dacă plouă și nu zadarnic se irosește galbenul iris când lacrima și ea... Vina-i a mea...

Ca pe-o zăpadă În amintire Iernile treacă mereu Păcatul din vis Acea tresărire Tăcerea și Strigătul meu... Pe cărarea pe care Flori albe de măr Presare

Popas. Voi adormi în sâmburele meu Ca-n miezul de caisă aromată Pământul împrejuru-mi și în adâncu-i eu De harul încolțirii apărată! Va fi fost noapte când m-am mai trezit

Iarna asta s-o împărțim frățește: Îți las și eu o zăpadă (cea de Crăciun, să zicem...) Lasă-mi și tu

Într-atâta fulgerare Chiar și golul forme prinde Pune totul în mișcare Într-un fel ce ne surprinde! Înecate în lumină Strălucesc și se ascut Stânci masive,ca din lame

Păstrează pentru oricât de târziu darurile primite cu sfială imaginea chipului meu fericit! ( mai aud...)

De-ar fi sa ninga...Tu din cer Sa te pogori cu albul diafan! Sa te desprinzi din prea grabit mister Iar sa ma ai...eu inca sa te am! De-ar fi s-atingi,Tu paine ai framanta

Nu eu, cea care trăiesc sentimentul că propria-mi făptură refuză așteptarea dintre fabuloasele vârste petrecute în transă... Și nici cea care nu la vreme va simți

Totul a început cu zambilele... Înfloreau din pământ roze și parfumate cu parfum de zambile roze... Narcisele cu parfum de narcise galbene...

Un blând mister reprimenit Sub cer se înfățișează! Un piersic doar înmugurit În roz și mov pictează! Un zarzăr, chiar neobservat De sine se îngrijește Dorind să fie

Exist prin existența celui care A bănuit o clipă existența mea Nerepetând ce doar odată doare În strânsă-ncredințare cu a mea! Exist și cred că întru el exist Dintr-o

Te petrec prin mine în toate Destrămat...îndelung recules... Ființa lumii între noi se mai zbate Și acum,și aici,în al patrulea vers! Și ca tot ce în zadar nu se zbate

Și-atunci egal ne-am împărțit în două În \"tu\" și-n \"eu\" egal ne-am semuit Egal simțeam că deopotrivă nouă Ne-a mai rămas ce nu e drămuit... Și va să fie în câte tu și eu

La un zarzăr stingher lângă drum M-am oprit într-o seară de april Diafan...încărcat de parfum M-a atras cu un zâmbet subtil... Tresărind, fiecare din flori Plămădea aidoma

Pomul e cules bobul e ales scrisul început dorul neîncăput! Mâna zăbovește nu se potolește totul netezește! câte învăluiri primeniri, albiri! tâmpla

Rătăcesc într-un fel în care rămân Deprinsă-n lumină, pe-o planetă aparte... Voi afla...numai Domnul știe ce spun Ce-ar mai fi...numai Domnul împarte! De-i pustiu

Îmi trag puterea din devremi de-april îngemanarea, din lumina zilei Cu visul meu...descult ca un copil Ranind pamantul sub oglinda brumei... Ramasa pe carari de primaveri