Poezie

Arborele vieții

1 min lectură·20 noiembrie 2004

Mediu

Nimeni nu știa de când rodea,

Era acolo din când lumea.

După unii, chiar din timpuri mai străvechi,

După alții, din rădăcini mult prea vechi.

Solitar, un arbore în mijlocul unei câmpii,

Ce parcă la umbră te-ademenea să vii.

Mai frumos și mai semeț după ani creștea

De parcă ar fi vrut să înghită lumea.

Doar în nopțile lungi și reci ale iernii,

Nemișcat, gemea și își chema călătorii,

Iar crengile-n vânt le-auzeai zicând:

- Drumețule de cale lungă,

Vino, singurătatea de mi-o alungă!

Câte-odată auzeai călcând în zăpadă,

Câte-un suflet convins să-l creadă.

Pași molcomi adesea se împotmoleau

În anii ce în spate îi cărau.

Până-n zorii primăverii se zăreau pași,

Se topeau apoi, de viață încet șterși:

Unde erau troieni, roșeau trandafirii

Iar lumea uita legea firească a firii.

Se adunau în jurul său și admirându-l

Se uimeau cât crescuse copacul,

Câte frunze noi atingeau infinitul

De parcă uneau cerul cu pământul.

002.505

Cojocaru Valentin. “Arborele vieții.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/cojocaru-valentin/poezie/95104/arborele-vietii

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.