Confesiune

Ceva mai bine, ca structura ma refer. Ca idee, nu ma pot amesteca; daca tu crezi ca poti sa cari pe umerii tai si povara ei, e un act de vitejie in fata caruia imi voi scoate palaria, daca va avea si rezultatul scontat. Cat despre poezie, imi place in special
\"Nu vei primi încă iertare,
Doar păsuire până-ți vei aminti.\"-ca un targ. Daca ea se invoieste sa imparta povara cu tine, tu te invoiesti sa ii prelungesti termenul pana cand isi va putea si aminti povestea voastra. Imi mai place, cel putin la fel de mult, imaginea urmatoare, proiectata intr-un viitor (nu conteaza cat de)departat:
\"Atunci…te vei ierta pentru viitor
Iar eu doar voi mângâia.\"-iertarea este in fiecare dintre noi. Si, ca sa fim iertati de cei din jur, trebuie ca noi sa (ne) iertam intai. Tu promiti doar ca ii vei fi aproape atunci cand te va chema si cand va gasi puterea de a (se) ierta.
Ceva nu merge la urmatoarele versuri:
\"Te vei trezi când vei confesa fapte…
Ce încă n-au străpuns zorii prezentului\'
Nu pot spune ce anume. Probabil acea fragmentare impusa de punctele de suspensie-renunta la ele si incarca sa schimbi acea expresie:\"a confesa fapte\"... In rest, e bine.

P.S: nu mi te mai adresa, te rog, cu dvs. Sunt Catalina si atat. Astept noi texte,

Am anumite „ticuri verbale” mai ales când este vorba de persoane necunoscute a căror privire spre trecut se dovedește a fi mai adâncă decât a mea…
Un comentariu deosebit de interesant, am versurile alături și uitându-mă la ele am realizat că, dacă privesc poezia ca un tot unitar, ideea reliefată este mult mai complicată decât mi-am dat seama la început. Am dorit o notă de ambiguitate, asta-i adevărat…din motive care vor devine clare imediat.
Fragmentarea de care îmi aminteai este prezentă nu numai în acele 2 versuri ci în toate unitățile strofice. Mai exact sunt 2 planuri: 1.cel reprezentat de mine („Am uitat…/ Și zâmbetu-i vag cădea pe buze Ca o alinare peste gânduri confuze.) 2.cel reliefat printr-o altă prezență( cele 2 strofe mai ample). Vocea poeziei se scindează în mod aproape imperceptibil.
Eu sunt limitat doar la un rol de observator(„am uitat”- realizez că ceva în mine lipsește,
„Și zâmbetu-i vag cădea pe buze/ Ca o alinare peste gânduri confuze”- doar o mimică a feței cu implicații sufletești pentru eul meu). Se poate observa că toate gândurile mele se opresc într-un timp prezent cu implicații la fel de actuale. Natura mea umană („E uman” din prima strofă- idee sugerată de cealaltă prezență) mă împiedică să văd dincolo de aparențe, în viitor...
Acum vine partea mai complicată…cel de-al doilea plan. Se observa o anumită superioritate dar și înțelegere(„E uman”), care provine ,aparent, din partea unei ființe ce și-a depășit condiția. Cât despre următoarele versuri, tonalitatea inspiră ceva din textele biblice(„Lasă povara conștiinței tale/Să atârne pe umerii mei.”)- un exemplu elocvent:”Lăsați copii să vină la mine”(lăsați copii=lasă povara; să vină=să atârne).
În final: „Te vei trezi când vei confesa fapte…Ce încă n-au străpuns zorii prezentului,”. Poate chiar cheia dezlegării misterului… Pauza este necesară pentru ca eu să pot asimila ceea ce se cere de la mine( ceva în genul unei spovedanii). Cuvântul „fapte” are o importanță deosebită. Atunci când se vorbește de viitor se poate spune: gânduri, visuri,etc- unicitatea constă în folosirea lexemului „fapte”. Dacă am sta să analizăm toate acțiunile noastre am realiza că ele converg către un inevitabil…
Aș mai putea vorbi mult dar mă opresc aici.
Nu știu ce idee să aleg…Ce mi-ai recomanda( având în vedere noua perspectivă)?
Îți mulțumesc pentru răbdare, îmi ofer scuzele că am putut face mai scurt comentariul meu.

Cu respect,
Valentin

Este prima oara cand vad pe cineva comentandu-si poezia. De obicei se intampla exact cum spunea Luchi Tenenhaus:poetul scrie abstract si vin altii si ii explica ce a vrut sa spuna. Cam asta faceam eu, expunandu-ti ce anume cred eu ca ai vrut sa spui prin unul sau altul dintre versuri. Interesant sa vad ca iti faci o autoanaliza literara. Intrebarea mea este urmatoarea: analizezi acum poezia, detasat, obiectiv, limitandu-te la a-i da o interpretare plauzibila dpdv literar, sau aceste idei le-ai avut cand ai scris, si ai scris poemul in asa fel incat sa expuna ideile mai sus mentionate?
Sa analizam varianta ta: sunt de acord si as vedea in poezie ideea ununi blocaj(voit sau nu) in prezent, datorat probabil, unor \'fapte\'trecute ce nu au fost inca uitate/iertate si a caror depasire se incearca in poezie. Nelamurire: spui ca acel \'uman\'sugereaza superioritatea, dar si intelegerea. Intelegerea ta fata de propriu-ti eu sau fata de ea(cealalta prezenta din text)? Apoi, te autocontrazici, spunand ca natura ta umana te impiedica sa vezi \'dincolo de\', apoi afirmi ca atitudinea de intelegere, apartine unei fiinte care si-ar fi depasit conditia, unei fiinte superioare dpdv al intelegerii si acceptarii destinului sau si al celuilalt. Am inteles trimiterea catre Biblie, insa de ce ai facut-o? Textul tau nu este un text cu insinuari biblice, oricum-si de oriunde-l-ai privi. Are legatura cu textul biblic, numai ca structura: lasati copii sa vina la Mine/lasa povara sa atarne, o relatie de asemanare la nivel de continut fiind aproape imposibil de stabilit (sau, poate ma insel si nu imi dau eu seama, dintr-un motiv sau altul).
Sunt de acord cu acea separare din ultima strofa, in contextul explicatiei tale. Insa, in opinia mea, sunt suficiente cele trei puncte din versul al treilea al ultimei strofe. \"Atunci...\"(numai, de-abia)\"te vei ierta pentru viitor, iar eu voi mangaia.\"Ar merge mai bine punctele puse si inainte de ultimul vers. Fiindca de-abia acum se traseaza indatoririle:ea se iarta pe sine, iar tu mangai. Si aceste puncte ar fi suficiente si ar exprima ideea de respiro inainte de a-ti putea intelege si accepta responsabilitatea unei \'spovedanii\', pentru ca ultimul vers traseaza clar ce ai hotarat:iar eu voi mangaia.Cred ca si dupa acel \'iar eu\' ar merge punctele de suspensie. Numai acolo unde sunt in momentul de fata nu prea isi au locul, deoarece, dupa cum ti-am spus, fragmenteaza poezia, despartind subiectul de atributul lui(de fapt, de atributiva). Momentul de respiro trebuie sa vina inaintea apogeului poeziei. Si apogeul poemului de fata consta in decizia finala care iti apartine.
Cu siguranta, varianta expusa de tine merita luata in considerare. Cu explicatiile si modificarile mai sus mentionate.
Astept noi texte,

În termeni medicali ceea ce am vrut eu să exprim se cheamă schizofrenie.În poezie nu mă contrazic, prin faptul că nu eul propriu face afirmațiile \"E uman\" și nici nu sugerează ideea că nu vede dincolo de prezent.Toate acestea sunt spuse de \'ea\'. În prima și ultima strofă nu există scindare a eului, doar la trecerea dintr-un paragraf la altul.Încât în: \"E uman, atât vroiam de la tine;
Lasă povara conștiinței tale
Să atârne pe umerii mei.
Nu vei primi încă iertare,
Doar păsuire până-ți vei aminti.\"

și

\"Te vei trezi când vei confesa fapte…
Ce încă n-au străpuns zorii prezentului,
Dar care te macină de-acum,
Atunci…te vei ierta pentru viitor
Iar eu doar voi mângâia.\"

există un singur eu-foarte important pentru final. Acea mângâiere se aseamănă cu o grație divină(de aici referirea la Biblie). Cu alte cuvinte eu=entitate, tu=eul propriu.
(astfel lucrurile se înlănțuie logic)

Îți mulțumesc iar pentru răbdarea de a comenta nu numai poezia ci și afirmațiile mele.

Cu respect,
Valentin

Da, ai dreptate. Astfel, lucrurile capata noi nuante. Sau, poate, ceva mai clare. Multumiri pentru explicatiile explicatiilor explicatiilor(etc). Am sa revin la urmatorul text cu o oarecare interpretare(daca imi permiti,desigur);momentan, timpul nu imi permite aceasta.

Chiar te rog să mai comentezi textele,îmi face plăcere să am cu cine discuta.Este în primul rând vina mea că ideea nu reiese chiar atât de ușor.Textul rămâne ambiguu..
Ești prima persoană care mi-a dedicat atât de mult timp,nu pot decât să mă închin și să-ți ofer mulțumiri.

Cu apreciere,
Valentin