Despre o minune comună

Mă uitam și eu ca tot omul pe cerul care părea să fie nici mai mult nici mai puțin decât gazda unei viitoare minuni. O lebădă neagră, ieșită din adâncurile lacului ascuns privirilor mele. Poate ca ar fi mai bine să opresc muzica... În ultima scrisoare ți-ai schimbat scrisul. Nu știu dacă din cauză că ți-am spus că îmi place să șoptești crezi că dacă vocea ta se stinge încetul cu încetul va fi mai ușor. Lebăda a pornit în viteză, apropape desfigurată de vânt, spre cerul care în sfârșit își primea minunea. Cum a părăsit adâncurile lacului cu maluri transparente, am văzut că în urma ei rămânea o urmă de fum negru. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun dar așa m-am grăbit să mă retrag într-un colț să plâng pentru că jucăria mea preferată și-a luat jucăriile preferate și a plecat. Eu sunt aproape sigur că lebăda neagră are niște gaze urâte de tot. Nu cred că se poate explica altfel urma de fum pe care o lasă în zbor. Cerul pare de-a dreptul traumatizat de minunea pe care urmează să o primească și pun pariu că dacă ar putea, ar refuza-o. Nu tot timpul suntem pregătiți pentru minunile pe care le așteptăm.