Poezie
El
1 min lectură·
Mediu
stătea pe malul apei
părăsit
cu ecoul vântului în plete
doar apa-i mai înfiora
din când în când rădăcinile
inima-i devenise scorbură
iar privirile trecătorilor
îi creșteau câte un vis
la fiecare secundă verde
o sculptură abstractă-i ținea umbră
pe scoarță
se mai scriau ecuații despre iubire
câte claxoane nu l-au trezit din așteptare
tulburându-i orizontul fictiv
câți nori nu i s-au sprijinit pe umeri
ploile toate se uscau în același suflet
câte curcubeie nu i-au mângâiat retina
înlăcrimându-i tristețea cu rouă
țintuit de capcana lutului galben
în tabloul ființei
nu mai încăpea decât
talpa solitudinii
pășind cu ea
alene
prin vreme
074.520
0

Am vrut să las un semn, chiar dacă e sumar.
Ai construit frumos un poem al singuratatii, cu radacinile in timp. Singurul vers care, mi s-a parut ca scade nivelul poemului este al doilea , \" cu pletele in vant \". E comun si e pacat de ansamblu care aduce imagini izbutite si reuseste, prin alaturari insolite, sa sporeasca constructia solitară.