Claudia Sescu

Timpul s-a cuibărit în știuleții de pe câmp care și-au întărit cu aur dinții de lapte. E prea mult foc când ploaia se retrage-n vizuină se încălzește roua în cupele de frunze și norii se

După o lungă perioadă de tăcere cuvintele mele au început să vorbească șoșotesc timide pe la colțuri de gând despre instalația și buna funcționare a dorințelor și iluziilor mele. își

Suntem culegătorii pasivi de mere în tăinute livezi biblice ce se întind demențial în sus ca și când sfinții s-ar cocoța pe ele din răsărit înspre apus. Sunt cam puține două mâini să poți

Nu te mai scot nici heruvimii din mizerabila-ți osândă agață-te de nemurire și lasă-ți sufletul să plângă.

îți amintești? ne plimbam liberi ca păsările și ne ploua din cer fericirea ca o părere împărțită-n stropi. îți amintești sărutarea ta ca o notă muzicală purtată pe viori ce ne însoțeau

Din petalele de flori de cireși aliniați din semințe în livezile noastre buzele mele plămădesc sărutări albe gingașe pufoase ochilor tăi sclipitori. Ce uimire...cât rost... cum inima mea

Nu mai încape îndoială valsul violin și-năbușit se răsfață-ngrămădit în încăperile întunecoase ale cetății mele de exil crăpând cu dinții de corzi varul albicios pe alocuri. Ce muzică vie,