Cerul se întunecă a ploaie. Între noi și zbor a rămas doar glasul păsărilor din diminețile ploioase de toamnă. Mi-e dor de un răsărit cald, între două gene de munți, cu surâs de garofiță sălbatecă și
Mi-e sufletul o coarda de vioara
Pe care ard arcusuri de taceri,
Si fruntea-mpovarata de lumina
Nestinsei amagiri de ieri.
Nu pot sfarma cu degetele zidul
Ce si-a intins amarul intre
Amurguri se intorc in mine
Asemeni pasarii in zbor
Ce-si scutura usor aripa
La umbra cuibului de dor.
Ma-ntunec in lumini de-albastru,
Renasc in amagiri de alb,
Mi-s ochii galbena
Ce drum sa-mi mai poarte pasii?
Ce lacrimi sa-mi mai spele gandurile
si zborurile
si saruturile?
Unde sa-mi mai adun visele
daca palmele tale s-au sters,
fara urma?
Nu-mi mai pot numara
E o lumina in
zambetul trandafirilor
si un cantec,
tandru ca o mangaiere...
...ma intorc in lumina amurgurilor de vara,
cu Dunarea arzand in sclipiri rosietice,
cu padurea de
Stiu ca esti acolo,
stiu ca nu ai plecat,
niciodata.
S-au trezit pasii tai rataciti
printre amurguri incetosate
si nu ai gasit drumul spre casa.
Priveste Steaua Polara,
anina-ti
