Culorile iadului

Da, m-ai \"spart\" si pe mine cu ultima strofa.
Imi voi aduna cioburile si ma voi intoarce pe jos.

PS: Si totusi clepsidrele sunt cele care fac nisipul sa se tanguie tinandu-l prizonier intre marginile lor moi si rotunjite.
O dulce captivitate.

Ultima strofă este într-adevăr foarte reușită...
Toate cele bune!

Eu cred ca cea mai buna poezie e poezia din ultima strofa, ca daca asa zice toata lumea, lumea are intotdeauna dreptate pana e prinsa cu ocaua mica. Doar nimeni nu e prost sa umble cu ocaua mare.
Eu am incercat odata cu o oca mai mijlocie, dar am avut mare insucces si m-am lasat mai la urma unde m-am pitulat sa trec neobservat. Ca daca te pitulezi devi indivizibil iar daca nu te pitulezi arati cam gras.
Grasii nu sunt oameni rai, dar slabii sunt prea ai dracului, eu m-am batut odata cu un copil slab si nu puteam sa-l prind ca era iute ca o morisca.
- Ne batem, sau ce, m-am suparat eu pe copilul acela.
- Sau ce?
- Sau fugim ca moristile unul dupa altul?
- Pai nu stiu ce sa spun, a spus copilul acela, ca eu sunt cam a dracului de mi se vad coastele.
- Tu cate coaste mai ai?
- In orice caz, mai multe ca tine.
- Eu mai am 11, ca una mi-a rupt-o tata anul trecut din greseala.
- Oaa, ce ca lumea...facem pace pana mi-arati?
Asa ca am facut pace vreo doua minute, pe urma, cand sa-l prind, ca am vrut sa umblu cu ocaua mica, el a luat-o la fuga inainte de a se termina pacea, ca ocaua lui era si mai mica.
De atunci m-am imprietenit numai cu copii grasi, ca astia nu erau buni la fuga si ramaneau la bataie care bataia e mai importanta decat apa si aerul, ca tata asa a spus, ca de aia am crescut mare ca m-a ultoit el cand trebuia.

Ultima strofa va multumeste...clinchetul de la glezne era de la pironul sfaramat in oase...\"nici un os nu i se va sfarama\"...proorocianic...Va multumesc pentru rabdare si pentru trecere...Apoi palmele sunt inca sprijinind si culegandu-i urmele...\"pe bolnavi ii veti vindeca, pe orbi veti face sa vada,...prin punerea mainilor\"...
Eh, dodule, dodule...si mai ales frica aia desirata ca s-ar putea ca tu sa stii si sa alergi totdeauna nu dinspre ci la...O colivie este casa perfecta pentru orice canar...Il scoti afara si el, tusti inlauntru...Aia este libertatea lui...Dureroasa si acasa...Eram copil si veneam intr-o duminica moale catre casa...Eram undeva in capatul unei stradute si vedeam oarecum undeva in zare acasa,,,M-am aplecat si mi-am zis in mintea mea: sa nu uit lumina si praful asta moale, ochiul asta de semn de balta dusa sub saruturile fierbinti ale soarelui...sa nu uit! Era o tampenie! Si azi zic la fel...Ce m-o fi apucat sa imi impun sa tin minte chestia aia? Mai bine alegeam o pictura sau o fata sau...orice altceva...Ce sa tin minte un ochi de praf? Era moale ca acela din clepsidre...Acum am inteles...Dupa ani si dupa nenumarate rostogoliri...fir cu fir de praf...Si ma intreb gandind: Daca acel ochi de praf banal nu-l pot uita nicicum, cat imi va lua sa uit iubirea?

de ce senzatia asta de deja vu?...de ce starea ca traiesc senzatii deja trecute peste mine, prevestite si necitite la vreme?

cand conexiunea face figuri, e frustrant.
sper sa pot sa termin cuvantul.
si tu poezia promisa.

Eu...pur si simplu, mai am inca ochii larg deschisi, a mirare, despre aparitia ta pe poezie.ro...Am impresia ca...erai mereu pe aici, pe site...De ce oare?...Sunt...fascinata de scrisul tau! Si...iubirea ta! E o asertiune poetica si asta, noteaza-ti: \"Daca acel ochi de praf banal nu-l pot uita nicicum, cat imi va lua sa uit iubirea?\"...Uneori e bine sa uiti, ca sa nu suferi...Cum? Nu prea stiu! :)

O mistuire fireasca, o inviere asteptata, urmeaza o iertare ceruta. Mesianism romantic.