Olteanu Irina

De ce sa-i faci pe oameni sa-nteleaga De ce sa-i faci sa vada ce cum si ce sunt De ce reinventezi tu apa klda De ce ceri un brevet de omu_sfant... De ce de ce ..tot intreband Rostindu-ti

Am murit si-am inviat Dar mormantu-i tot sapat. Am venit si am plecat Si tot timpul l-am uitat. Am cazut si am urcat Dar de jos tot n-am scapat. Si am vrut, dar n-a lasat Sa ma duc la loc

Pentru cel care vrea sa traiasca Te vezi pierdut pe sus, prin nori, Cand esti de fapt pierdut in zori Pierdut in zorii ce-au sosit Degraba si esti tot trezit Trezit de ce nu ai uitat, Incerci

Pentru cei pe care inca ii mai doare Ma doare durerea Ce o simt cand ma-ntreb A cui este vina. A cui este vina cand noi murim? Si a cui este vina atunci cand traiesti Intr-un vesnic magazin de

Esti tot ceea ce misca, esti tot ceea ce crede, si tot ceea ce zboara, si tot ce nu se vede. Esti inima simtirii, si visul in nestire, esti roua despartirii si darul de sosire. Esti

Întuneric, fum și noroi. Un singur glas mai poate străbate Din noianul de greșeli. Vrei să răzbați din trista-ntunecare? E de-ajuns să prinzi o stea. Și cu vraja ei strălucitoare Poate-ți

Vis fără visare, Uitat fără uitare, Frunză vestejită, Floare ofilită, Nervuri fără de limb. Vis de-ntunecare. Vis fără visare.

As vrea sa zbor un zbor taiat, Taiat si de lumina, Lumina ce nu ai urmat, Urmat fara de vina. Si vina singura ce-o porti, Purtat de o visare, Visare ce te ia din morti, Caci mort esti in

Din lacrimi uscate, tacute Vreau sa mai cern praf de stele Prin goluri albastre mai du-te Sa ungi ochii-mi reci cu ele. Si de mana durerii te tine Aminteste-ti de vremile tulburi Cand nu mai

Aș vrea să fiu o frunză-n vânt În marea depărtării, Dar vântu-i mângâiat plăpând De soarele uitării. Aș vrea să fiu o rază-n nori În bolta azurie, Dar soarele-i supus în zori De steaua cea

Te simți stingher și fără rost, În lumea asta-atât de plină, Uitat cândva de cel ce-a fost, Pierdut în visul de-a trăi. Prin vene simți cum clocotește Și suflul, cât și trupul sec, Ce iute-ar

Imagine fixă în vise ce ard Și mistuie stele de gheață, Tăcut se tânguie-n noapte un bard Plângându-i cenușa măreață. Și simte-o strânsoare ce-l prinde, nu-l lasă, Iar aerul pare subțire și

Fărâme spulberate De praf fin de cristal, Plutind dezorientate În vâltoarea unui miez de ger. Sclipire împietrită, amânată, Purtată de un vis de ieri Uitat într-o străduță înfundată, Săpat

Să treacă marea peste mine Și cerul cu pământul, Să-mi poarte sufletul mai bine Și vântul ca și gândul. Și să mă lege de un nor Și drumul să nu-mi deie, C-aș mai avea un vis, să zbor Și

Ce ești, tu vierme palid de lumină? Osândire răzvrătită în clipa unui fir de iarbă Ce s-a stins. Pas fără umbră, tăcere fără speranță. Tu, suflet uitat într-o mare de durere, Nu ceda! Așteaptă

Atingi ce vezi si vrei sa-l iei, Si pana azi tot cauti si-l vrei. Desi-i aici sa-l poti simti, Nu tot ce vezi e ce ar fi. Nu tot ce simti il poti gasi Cand vrei sa-l ai, sa-l poti primi. Caci

Te uiti si vezi mormane De frunze. Si nimeni nu vrea sa le-ngroape... Cimitir de neclintiri suspendate In vapaia unei brize-amare. Nu stii daca le e fireasca Tacerea. Gramezi intregi