Cioban Stela

mai grea decât singurătatea care cântărește prea mult pe cântarul vieții eu și ecoul țipăt în miezul unei nopți fără miez.

vom sta înlănțuiți în miezul vântului frânghii de cer ne vor lega inimile păsări zburând peste viață în bătăile lor de aripi soarele se va zdrobi privirea ta pășind peste trupul meu ca o

pun singurătatea la zid și o împușc rămân tot eu în miezul iernii care mușcă din inimă mă lepăd de mine de tot gunoiul și-mi spăl gândurile în fântâna din fața casei apa rece îmi intră

e luni o zi de luni sexi lovește cu tocurile în tâmpla mea pășește legănat prin viață zâmbește ademenitoare o zi cu vino- ncoace să tranșez problema cu ferăstrăul să-ți smulg din

n-am murit în acest cântec de dus la groapă visuri încă respir răsăritul mă îmbăt cu aroma luminii care curge curge și se scurge în văgăuna sufletului meu nu n-am murit încă de

să culeg din mine sângerările lamentările am ajuns stâncă lăcrimând la poala apei lunecoasă privire smulgând întunericul cu tot cu stele mi-au slăbit mădularele inimii nu mai poate

câmpuri de gânduri ninse cu priviri întinse în miezul iernii copilăria alunecă în mine copilul aruncă cu bulgări se joacă cu zâmbete colorate se cațără pe stele copilul din mine caută

se întoarce toamna în buzunar cu amintirea privește spre mine în mine își scutură privirea de frunze mă las pradă iluziei că vara n-a plecat de tot e în vacanță pe o plajă iar soarele mușcă

mi-am risipit timpul ca pe un praf aruncat în ochii vieții am lăcrimat sărat și amar și dulce și atât de mult încât inundam clipa înecam ora scufundam îndoiala mi-am târâit visurile prin

un răsărit de vis peste cântecul păsărilor peste trupul norilor care poartă în brațe dimineața un răsărit și tu venind cu glasul prăbușit în mine ca un pod peste inimi floarea din

e întuneric în sufletul meu cineva a stins lumina a fugărit orice rază de soare dorul de tine aruncă bezna peste mine orbecăi prin viață căutându-te scotocesc printre amintiri și

clar de lună neclar de lună când luna împroșcă cu lumină chipul nopții somnul se împrăștie în mine ca nisipul în drum văd fața ta un fel de pedeapsă pentru neînchipuita vină de-a te fi

dimineața cum s-o creez din cafea neagră și tare să-i sculptez fața cu privirea mea umblătoare cum să-mi creez ziua din lucruri mișcătoare care curg curg spre înserare ca un râu

mă trag în mine ca un urs în bârlog mă ascund în mine până soarele mă va găsi prăbușită între cuvinte târâind ca pe un trup lung de șarpe viața sunt lava unui vulcan împroșcată pe

am adormit în coliba visului norii negrii nechează pe cer se fugăresc se alungesc se coagulează din stele frânturi de speranță își preling lumina peste fața mea adormită pe umărul nopții tu cauți un

știi bine că-n îmbrățișarea ta inima saltă ca luna aruncată din stea în stea știi bine că-n vocea ta istovite cuvinte cad leșinate pe timpanul meu știi bine că tainele lumii sunt