Cioban Stela

această pasăre sfâșie cu ciocul din carnea amintirii e o pasăre mare albă cu privirea stropită de întuneric atârn de capătul vieții ca un spânzurat de ștreang nu văd dincolo de viață

câmpia se întindea ca o femeie soarele o mângâia ca un bărbat tot orizontul privea răsturnat cum se naște din zi timpul trecut cum se trece prin viață ca printr-o ușă crăpată prin

e dureros să spun dar eu îl aștept să se întoarcă la mine cum așteaptă cerul steaua căzută care a lăsat o gaură în urmă un gol pe care nu-l poate umple decât iubirea sunt goală fără el

îmi concediez tristețea fără preaviz o izgonesc desculță cu lacrimi în brațe îmi dă târcoale ca un câine flămând atunci când nu ești lângă mine îmi linge degetele latră și mușcă din

nu m-a dezvirginat nimeni că doar nu mă lăsam tăvălită mi-a fost violat doar sufletul în toate pozițiile în rest sunt bine iubitul din vis mi-a apărut pe Facebook doar acolo se

cum țipă ieșită din fire neliniștea lovește aerul cu biciul până îl face fărâme se rotește însuflețită amețită buimăcită dă foc privirii ieșită ca un câine din cotlonul întunecat suspină pe

există moarte în oase se întinde ca o apă furioasă care-și înghite malurile uneori moare o zi alteori o oră câteodată eu ceva trece prin mine și-mi smulge trupul mă târâie

vine spre mine viitorul cărând în spate trecutul povara clipelor plecate ca niște soldați căzuți în bătălie mă bat cu mine înfing cuțite în tristețe care se prăbușește în apa

bate ora când ziua se sărută cu noaptea soarele cască prelung și se întinde pe cer pe chipul roșu ca un mac se avântă visarea să scoată cuvintele din culcușul lor să le arunce între buzele

nu bate câmpii cu biciul privirii lovește doar dimineața peste obrazul palid să arunce cu soare în tine ziua va curge ca un fluviu fara maluri se va revărsa te va îngropa în cafea

străină sunt de mine precum conserva din vitrină care-și arată conținutul pe o etichetă conținutul sufletului eu sunt 90/ apă valuri de visuri visuri plutind pe valuri îmi scufund

asemeni amiezii rupând din viață ore eu rup păsării zborul și-l cobor în mine să zbori peste toate să te izbești de cer până se deschide ca o ușă forțată să intri prin efracție în

am născut din privire o pasăre albă subțire zbura către moarte cu planare pe-o parte s-a înfipt în pieptul meu cu ciocul am urlat nenorocul pasărea se înnegrise de noapte și alte

să descălecăm de pe caii cuvintelor să-mi alunece privirea prin văile ochilor tăi adânci sălciile să-și salte ramurile peste noi ca într-un dans să ne aruncăm în apa adâncă a iubirii să

copacul învelit în alb albul căzut în gri peisajul demolat copacul smuls și aruncat în vâltoarea anotimpului eu cutreier viața pe o bicicletă fără roți alerg fără picioare plâng fără

călăresc gândul în galop prin mine inima se ascunde în interiorul șoaptei cuvintele bolnave mor căzute de pe buze ca de la balcon îmi bandajez privirea cu soare îmi pansez sufletul