Cioban Stela

mă îmbăt cu vorbe goale atât de goale atât de vorbe în anticamera vieții în așteptare în așteptări mai multe ca dar toate astea nu sunt decât sau poate nici nu sunt.

culoarea iubirii rozul pur al vieții roșul preapur al sângelui care se revarsă în florile inimii pictez pereții sufletului cu roșu buzele mele roșii te strigă fără glas freamătă flămânde de

insolent impertinent timpul trece prin noi ca un tren prin tunel stau la capătul gândului privirea mea a sărit pe tine să te mângâie nebună mi-a hărăzit soarta să te sărut cu buzele

tivită cu amintiri clipa alunecă spre mâine zdrențe de întâmplări atârnă de viață deloc întâmplător eu te aștept la intersecția dintre inima mea și inima ta să ne unim bătăile inimilor să

pășesc înainte se poate păși și înapoi prin lucruri zile oameni dar eu înaintez ca într-o defilare cadențat pe o stradă pustie unde singurătate se omoară din mers și merg merg se

legea legea iubirii nescrisă sau scrisă înscrisă închisă în temnița inimii fărădelegea iubirii mi-ai măcelărit sufletul cu cuțitul infidelității când corbii privirii tale au coborât

albastru scurs din ochii tăi îmi inundă gândurile mi-e atât de dor de tine încât plânge viața cu lacrimi de întuneric negre ca pământul proaspăt săpat în care îmi îngrop

magnetic mi te-ai lipit de gând te smulg apele dintre ape te smulg pleoapele dintre pleoape îmi curgi prin sânge prin viață mă inunzi cu chipul tău ești un copac crescut din mine

doar un sarpe îmi mai mușcă inima pizma această ciudă pe viață că trece nepăsătoare prin venele sufletului o să-mi răsucesc arcul privirii pentru a prinde iepurii albi care țopăie pe

hoinăresc unii prin inima mea nu știu cum au ajuns acolo poate căzând de pe o stea poate desprinși din alte locuri nu știu câți oameni am în mine dar știu că uneori mănâncă din inimă

eu plină de fericire revărsare ceva ca un gând gravid cu idei gemene frunze fug din copaci copacii fug din peisaj drumuri asfaltate cu visuri alunecarea de mașini albe care-mi tamponează

nu moare acest anotimp al vieții în care totul se ofilește toate nădejdile au fugit fugărite de cai și umbre frica de întuneric mi se înfinge în inimă fiecare minciună dă năvală pe

zăvorâtă în adânc printre vietățile visului mă prind de țărmul în care îngrop iluzia totul e doar o iluzie care se repetă la nesfârșit acum moare acum se ridică din groapa minții și