Cioban Stela

l-am iubit până mi-a înjunghiat iubirea și a fugit de la locul faptei m-am trezit cu iluziile plutind în sânge plutesc și eu peste trecutul fioros care mușcă prezentul n-am murit

priveliștea vieții în schimbare copacii se lovesc amețiți de soare ape curg în sus inundând cerul visuri din pământ se sfărâmă sub tălpi inima dimineții purtată în pieptul vântului praful

merg de mână cu umbra pași cadențați spre ziua de mâine cad gânduri în urma mea în umbra mea am disecat cu tăișul privirii această însoțire am extirpat umbra din inimă până ce soarele

eu sunt născută pentru o zi nenăscută abia concepută pe patul minții tu vei veni ca o adiere de gând alunecând pe suprafața vieții iar brațele mele te vor încolăci să te lege de

cerul m-am acoperit cu cerul doar picioarele stelelor mă călcau somnul mă învelea cu vise doar picioarele norilor galopau peste mine m-am acoperit cu apa doar peștii înotau prin

păsări fără cioc scotocesc în memoria mea fragmente din zi alunecă prin minte în asfințit se scurge privirea tabloul vieții decolorat păsări șterg cu aripile chipul soarelui îmi umplu

speranța moartă se descompune în cimitir tristețea pășește tiptil pe umărul meu frunza aceasta mă doare mușcă bucăți din inimă floarea de scrum a crescut între coastele mele un rid se

solemn un ceremonial al durerii se mușcă din carnea tristeții se suge sângele din stele până cad golite se rupe scoarța de pe trupul copacului până țipă jupuit se aruncă cu cuvinte de

muntele proptit de ploi vise umede picături prelinse pe pereții gândului cuvinte închise în cușca tăcerii gratiile de la fereastra norilor rupte contemplare a imensității unui strop de

întreb clipa încotro alunecă timpul peste mine ca o șenilă rămân lipită de asfalt îngropată în viață până la gât dau din brațe de parcă aș vrea să mă ridic deasupra mea mi-e dor de

poate pe ulițele acestei dimineți voi alerga nebună și mă va prinde înserarea izbindu-mă de întuneric până pietre vor țâșni eu tresar dintre gânduri voi sorbi somnul până mă voi

mă îmbăt cu vorbe goale atât de goale atât de vorbe în anticamera vieții în așteptare în așteptări mai multe ca dar toate astea nu sunt decât sau poate nici nu sunt.

culoarea iubirii rozul pur al vieții roșul preapur al sângelui care se revarsă în florile inimii pictez pereții sufletului cu roșu buzele mele roșii te strigă fără glas freamătă flămânde de

insolent impertinent timpul trece prin noi ca un tren prin tunel stau la capătul gândului privirea mea a sărit pe tine să te mângâie nebună mi-a hărăzit soarta să te sărut cu buzele

tivită cu amintiri clipa alunecă spre mâine zdrențe de întâmplări atârnă de viață deloc întâmplător eu te aștept la intersecția dintre inima mea și inima ta să ne unim bătăile inimilor să

pășesc înainte se poate păși și înapoi prin lucruri zile oameni dar eu înaintez ca într-o defilare cadențat pe o stradă pustie unde singurătate se omoară din mers și merg merg se