Cioban Stela

ușa glisantă a tăcerii întredeschisă să trec prin ea rup tăcerea și strig să mă aud cumva ceva mă lovește în creștetul capului o senzație de tristețe apăsătoare ca un buldozer presând

dau tăcerea la o parte ca pe o perdea prinzi cuvintele direct în inimă le aduni în tine frunze mă izbesc în tâmplă soarele mă lovește cu bucăți de lumină fâșii de gânduri visez marea

predestinati prea destinati destinul ne-a luat in brate si ne-a unit pentru eternitate tu si eu am spart coarja nepasarii si ne-am aruncat intr-un ocean de iubire tu si eu doua vise

unu nu exista totul incepe cu doi infinitul incepe cu doi ce se unesc in unu eu cu tine noi doi totul incepe cu doi care sunt una care sunt unu dansand dansul iubirii eterne pasii se

mângâi obrajii dimineții cafeaua curge ca un izvor printre monotonii matinale îmi șterg ochii de vise și plec către servici cu povara zilei aruncată în spatele gândului desfăcută în

deschid dimineața și frunzăresc printre foile ei un capitol deschis deschis la orice îmi deschid inima și las valurile de iubire să se întindă pe tărmul ei tu cu ochi albaștrii ca marea ma

inghit felii de soare tai dimineata in bucati si o arunc in mare fasii de dorinte infasurandu-mi inima ma gandesc la tine cu toata mintea cu mine toata desprinsa de mine lipita de tine cu

mușcând din gânduri păduri de cuvinte crescute din sâmburi de realitate inima călătorește spre tine cu bagajele ticsite de speranțe sunt plină de dor ca un trup de răni îmi pansez durerea să

da-mi verdele tau sa-mi inverzeasca visele da-mi sarutul roz sa-mi picteze viata in roz da-mi rasaritul de soare galben sa-mi insoreasca cerul inimii da-mi bratele tale albe sa ma cuprinda in

mi se vira toti afemeiatii in viata ultimul a venit cu cirdul de infidelitati dupa el iubeste mai multe femei e malformat sufleteste dereglat la suflet el spune ca are sufletul mare incap mai

lumea e prinsă în război războiul e prins în oameni luptă între lumină și întuneric între bine și rău între oameni și bestii între vii și morți morții uciși de păcat de întunericul din

tristețea ținută în cușcă latră lugubru eu plâng cu tăceri care se rostogolesc pe față alunecă în întuneric tristețea latră eu plâng undeva prin mine circulă zilele se fugăresc doar