Cioban Stela

frica mi-e frică de ziua asta bolnavă i-am pansat rănile mă mușcă tristețea de inimă mă întreb de ce te-ai ascuns în rănile zilei piciorul unui gând șchiopătează îmi târâi zâmbetul pe

a venit și vara a dat buzna în noi a aruncat cu visuri peste inima mea și a ta în valul de lumină din ochii tăi s-a cuibărit iubirea neîngăduit de frumoasă ca o mireasă eu sunt țărmul unde

urlă luna și lovește în tâmpla mea sub mine se surpă o stea cu gândul la tine mă prăbușesc între visuri aleargă cai albi pe câmpiile ninse cad fulgi cad ape cad podurile

deschid tâmpla gândului mângâi burta flămândă a clipei soarele saltă pe mine și se scurge în ochi privirea mea se înfinge în viață și o taie felii caii verzi de pe pereții minții nechează

vreau să-mi deschid timpul să-mi așez păsările pe creștetul orei fug zăpăcite pantere agățând între ghiare întunericul explorez ancestrale chemări pe urmele vieții care aleargă

tai gândurile și le înghit bucată cu bucată viața îmi stă în gât ca o gânganie agățată în pânza de păianjen care se zbate să scape mi se perindă prin fața ochilor amintirile ca o

gândurile mi se ascund într-o scorbură de timp paianjenul nopții își țese pânza peste chipul meu mi se agață de buze întunericul insomnii lovesc cu piciorul noaptea bufnițe negre

gând adulmecând clipa viață înjunghiată de tăcere atârnată de marginea abisului alunecăm pe panta visului ca pe buza întunericului ne prăbușim în noi ca o piatră aruncată în apă mă

căzută în contemplare lacrima timpului alunecă pe obrazul zilei se prelinge în noapte marea își scuipă valurile în zare corabia lunii târâie lumina alerg pe țărmul pustiu stelele îmi cad în

îmi plătesc bucuria să rămână în mine rezemată de coloana de lumină care-mi susține carnea gândurilor verticală scotocesc prin buzunarele nopții pășesc pe țărmul unde luna și-a aruncat

din norii negrii storși de vânt se scutură și noaptea peste lume lumea adormită ca o frumoasă ce nu poate fi trezită pădurea bat toba să alung din somn balauri cu șapte capete și

m-am întors la tine cum se întoarce ploaia spre pământ și-și îngroapă lacrimile adânc în miezul întunericului scormonesc cu mâinile în nisipul inimii tale să plantez semințele dimineții cu

dimineața își aruncă solzii de lumină mă golesc de gânduri precum un pahar sorb iubirea prelinsă mă desfăt cu gustul de fericire simt cum se infiltrează în mine îmi irigă pământul

țin în ghiarele sufletului lumina păsări strâng între aripi apusul cântă tăcerea din oasele soarelui clipa se răsucește peste umbra cuvântului viața naște pui de îndoială care sug laptele

gândul tremură lipit de fereastră privește în mine ca într-o groapă nici prea adâncă nici prea lată cât să încapă în ea veșnicia unor clipe stoarse viața îmi dă târcoale se gudură

și se făcu lumină o lumină albă și pură ca o fecioară hăituită de întuneric încolțită schingiuită și luna țipa pe cer și cerul țipa strângând la piept stelele iar lumina albă și pură

sub streașina norilor sub acoperișul gândurilor mă preling și eu ca un lichid care inundă clipa sar peste zile ca peste obstacole atletism încotro alerg habar n-am am ajuns la