Cioban Stela

căzută în contemplare lacrima timpului alunecă pe obrazul zilei se prelinge în noapte marea își scuipă valurile în zare corabia lunii târâie lumina alerg pe țărmul pustiu stelele îmi cad în

îmi plătesc bucuria să rămână în mine rezemată de coloana de lumină care-mi susține carnea gândurilor verticală scotocesc prin buzunarele nopții pășesc pe țărmul unde luna și-a aruncat

din norii negrii storși de vânt se scutură și noaptea peste lume lumea adormită ca o frumoasă ce nu poate fi trezită pădurea bat toba să alung din somn balauri cu șapte capete și

m-am întors la tine cum se întoarce ploaia spre pământ și-și îngroapă lacrimile adânc în miezul întunericului scormonesc cu mâinile în nisipul inimii tale să plantez semințele dimineții cu

dimineața își aruncă solzii de lumină mă golesc de gânduri precum un pahar sorb iubirea prelinsă mă desfăt cu gustul de fericire simt cum se infiltrează în mine îmi irigă pământul

țin în ghiarele sufletului lumina păsări strâng între aripi apusul cântă tăcerea din oasele soarelui clipa se răsucește peste umbra cuvântului viața naște pui de îndoială care sug laptele

gândul tremură lipit de fereastră privește în mine ca într-o groapă nici prea adâncă nici prea lată cât să încapă în ea veșnicia unor clipe stoarse viața îmi dă târcoale se gudură

și se făcu lumină o lumină albă și pură ca o fecioară hăituită de întuneric încolțită schingiuită și luna țipa pe cer și cerul țipa strângând la piept stelele iar lumina albă și pură

sub streașina norilor sub acoperișul gândurilor mă preling și eu ca un lichid care inundă clipa sar peste zile ca peste obstacole atletism încotro alerg habar n-am am ajuns la

desfac umbra visului prind în mine curcubee de întuneric întinse peste cerul jefuit de soare aluzii iluzii acoperișuri de nori smulse mobilități de instincte unduiri de tăceri

toamna își picură tristețea cerul este o sită prin care curg visuri copacii își leapădă haina de frunze tremură goi sub biciul vântului angoase bântuie pe străzi pustii mă ascund în

o apă curgând malurile din vânt feerie plângând ochii ca două scorburi din care curge lumina se destramă un gând ia forma unei păsări zburând sub un cer din pământ dincolo de frontierele

cuminte tai felii de zi înghit orele și le diger timpul fuge prin mine ca un câine fugărit de hingheri copaci se prăbușesc peste inima mea unde sângerează clipele în care viața și-a luat

simt ecoul vieții prins într-un zbor fără aripi ecoul zilei de ieri agățat de tavanul dimineții răsună în urechi de parcă n-ar vrea să plece fără să ia ceva din azi ecoul

nu-mi deschid inima prea mult să nu intre adierea clipelor cu miros de primăvară și să-mi scoată țipătul de încântare dintre buzele gândului sărut aerul prin care plouă cu petale de

de atâta albastru din ochii tăi mă arunc în valuri de dorințe înspumate țărmuri îndepărtate mă cheamă să-mi odihnesc visurile alergate pe toate coclaurile vieții visuri desculțe

deschid cartea iubirii tu și eu personaje de poveste mă ascund îndărătul bucuriei strălucesc în umbră aripile inimii zborul peste creștetul vieții evadarea din prozaic dincolo de clipele când