Cioban Stela

nu e niciodată suficient de vară căldura îmi penetrează creierul ca o suliță înroșită soarele mă zdrobește sub picior mă plimb buimacă pe trotuarul încins ca o plită pe care se prăjesc

am obosit să urmăresc fluturi de noapte în plină zi să cos amintirile între ele până vor fi o pătură cu care să mă învelesc picioarele acestui întuneric mă strivesc doar o rază de

îngeri care pleacă cu un rest de viață în palme întuneric greu și opac ca un zid gros de care se izbește lumina nu poate trece închisă între pereți de beznă raza de speranță moare încet dar

păsări cu ciocuri înfipte în cer atârnate legănate gândul meu atârnând de trup ca o haină prea mare mi-am răsucit privirea și am înfipt-o în lume cineva plângea de durere răscolitoare

greblez timpul adun anii grămăjoară dar tu vii prin timp pătrunzi în prezent ca printr-o ușă trecutul îl lepezi și mă stropești cu prezent până zâmbește clipa prinsă între tine și mine

coaja clipei căzută mă pierd pe aleile dimineții gândurile galopează scuturându-și coamele soarele mă strânge între raze până mă prefac într-un ghem de lumină.

văd negru în fața ochilor vremuri negre ca o furtună de întuneric smulgând acoperișul cerului cad stele cu gloanțe înfipte în creștet merele stricate din care viermii înfulecă viața vremuri

gând miez de primăvară cântec de pasăre aruncat peste trecători sâmburele privirii sădit în pământ mi-a crescut un gând cât o pasăre m-am ascuns în el.

evaziune evaziv intru cu bocancii în râul glasului trupul se sfărâmă ca o statuie prăbușită antiteză sinteză a eului fugind de eu ca niște cerșetori copacii își întind brațele le

prin mintea mea vii și iar vii cu tot cortegiul fericirilor mă cațăr pe muntele speranței orizontul se deschide ca o carte cu filele smulse aerul nopții mă îmbrățișează cu brațele

zile zilele curg se preling în crăpăturile clipelor târâită de gând mă zdrobesc de nori îmi desfac aripile ca o pasăre răstignită pe propria umbră.

încerc să alung somnul se gudură la picioarele mele la inima mea visul se agață de minte o târâie pe coclauri o izbește de colțul unei stele de colții unui lup o duce pe marginea

el îmi decojește inima de straturile de soare se aruncă în negrul ochilor mei și desenează conturul iubirii pe cer bolnav incurabil de mine se pansează cu glasul meu deși nu caută

valuri de dorințe în mine zvâcnesc flăcări pulsează stele pe cerul inimii becuri înșurubate în carne zac desprinsă de mine ca o coajă de pe fruct păsări cu aripi cât zarea ciugulesc

sparg timpul ca pe o cană aruncată în perete calc peste cioburi de amintiri timp murit închis în trecut m-am tăiat la suflet îmi sângerează trupul gândului hemoragia clipelor fug

încerc să mă descotorosesc de tristețe dorul de tine doare cumplit un dor înalt ca un uriaș care-și izbește fruntea de nori și îmi sfărâmă cerul sufletului mă adăpostesc în brațele visului te

cobor aceste trepte din inima ta tot mai adânc noaptea țipă strivită sub talpa norilor bate în fereastra ochilor lumina stelelor în îngustul culoar al privirii zâmbetul tău