Cioban Stela

descălțata toamnă strivind sub tălpi soarele frunzele moarte deces constatat la autopsie foșnetul de cadavre de frunze îmi moare setea lipită de marea tumultoasă împroșcând viața

uneori realitatea doare neancorată în realitate dacă realitatea se dezbracă de ea alunecă ca o haină de pe trup legată de iubire singura realitate de pe lume de pe lângă lume de sub de

cotidian în fiecare zi același ritual ibricul de cafea țipă îndurerat cafeaua neagră de furie mă urmărește din ceașcă neîncetat pieptănul se plimbă printre gândurile mele

iluzia coaptă ca un măr în care îmi înfing dinții iluzia că realitatea se ascunde în îngândurarea mea și pândește timpul momentul clipa să explodeze să facă praf stelele adun în palme

căderea din Paradisul iubirii ca un fruct strivit timpul furat din buzunarul vieții se revendică se prăbușește în mine amintirea cu fața la pământ caut să ies la lumină să mă prind de marginea

îmi aprinzi inima ca un piroman arde arde arde flăcările ling norii pășesc peste focul care mistuie totul cu o privire ai declanșat incendiul arzătoare devastatoare am adunat cenușa

nu e niciodată suficient de vară căldura îmi penetrează creierul ca o suliță înroșită soarele mă zdrobește sub picior mă plimb buimacă pe trotuarul încins ca o plită pe care se prăjesc

am obosit să urmăresc fluturi de noapte în plină zi să cos amintirile între ele până vor fi o pătură cu care să mă învelesc picioarele acestui întuneric mă strivesc doar o rază de

îngeri care pleacă cu un rest de viață în palme întuneric greu și opac ca un zid gros de care se izbește lumina nu poate trece închisă între pereți de beznă raza de speranță moare încet dar

păsări cu ciocuri înfipte în cer atârnate legănate gândul meu atârnând de trup ca o haină prea mare mi-am răsucit privirea și am înfipt-o în lume cineva plângea de durere răscolitoare

greblez timpul adun anii grămăjoară dar tu vii prin timp pătrunzi în prezent ca printr-o ușă trecutul îl lepezi și mă stropești cu prezent până zâmbește clipa prinsă între tine și mine

coaja clipei căzută mă pierd pe aleile dimineții gândurile galopează scuturându-și coamele soarele mă strânge între raze până mă prefac într-un ghem de lumină.

văd negru în fața ochilor vremuri negre ca o furtună de întuneric smulgând acoperișul cerului cad stele cu gloanțe înfipte în creștet merele stricate din care viermii înfulecă viața vremuri