Umbre (Fantomele trecutului) 9

Telefonul sună enervant. Îl auzea ca prin vis, dar capul nu voia să răspundă la eforturile sale. Ridică capul, iar în secunda următoare îl scăpă la locul lui pe pernă. Simțea ca și cum un par îl lovise în creștet. După o săptămână în care colindase toate cârciumile și barurile de noapte nu îi era deloc ușor să de ridice din pat. Telefonul nu încetă să sune și după insistența celui de la celălalt capăt al firului, era clar că era ceva urgent sau important. Încercă să se ridice din nou dar eșoase. - La naiba! spuse printre dinți și mai încercă și a treia oară. De această dată avusese noroc. Se îndreptă împleticindu-se spre telefon. Ridică receptorul. - Da! vocea parcă nici nu era a lui. - Cu domnul Albin Müller, se auzi de la celălalt capăt al firului o voce de femeie. - Eu sunt. - Domnule Müller, când putem să ne întâlnim? - Dar nu m-ați întrebat dacă putem să ne întâlnim! - E o chestiune de viață și de moarte, se auzi glasul insistent al femeii. - Doamnă, cred că greșiți. Nu mai lucrez în poliție. - Știu! răspunse ea ferm. - Deci cred că înțelegeți că nu mă mai ocup de cazuri ce țin "de viață și de moarte". Ultimile cuvinte le spuse într-un mod ironic. - O să vă intereseze, spuse ea neluând în considerație tonul lui. - Nu prea cred! Vă pierdeți vremea. - Bine. Vă voi spune doar un nume: Hasan. - Cum?! întrebă la repezeală. Reuși să-i câștige interesul. Hasan Akyaz era vinovatul pentru care a fost dat afară din poliție. - Văd că acum vă interesează. - Oarecum, răspunse el dorind să pară indiferent. - Bun. Vă aștept diseară la "Nicht Club" la ora 21. - Bine. O să fiu acolo. Sper să fie ceva interesant. - O să fie. Vă asigur. Puse receptorul în furcă și rămăsese oarecum cu gura căscată, perplex la cele spuse de această femeie care nici măcar nu se prezentase. Era curios ce avea să-i spună despre acest Hasan Akyaz. Era sigur că despre el era vorba și că femeia avea ceva cunoștințe despre acesta. Se duse gânditor la baie și după ce umpluse cada cu apă și spumă, se aruncă în ea fără prea multe ceremonialuri. Apa fierbinte îi făcu bine. Se bălăci în ea mai bine de jumătate de oră, după care ieși și se bărbieri alungând și ultimele urme ale "destrăbălării" din ultimile zile. Astfel aranjat își înfășură un prosop în jurul mijlocului și se duse direct la frigiderul din bucătărie. Își luă o sticlă de bere pe care o sorbi dintr-o înghițitură. Mai luă una, dar după ce bău o gură din ea, o puse pe masă. Era în tentativă de a distruge două ouă și a tranșa o bucată de șuncă când se auzi soneria de la ușă. Fără a ține cont de ținuta în care se afla, se deplasă spre aceasta. După ce se uită prin vizor și se asigură că nu-i niciun pericol, deschise. - Unde ai umblat pînă acum!? Te caut de câteva zile fără să pot da de tine. Așa începea de obicei Alexandra Hermann când era nesatisfăcută de multă vreme și într-adevăr de vreo trei săptămâni nu o regulase, iar tolomacul de bărbat-su probabil era iar plecat de vreo săptămână în cursă. - Ușurel, iubito, bătu el în retragere în timp ce căuta un răspuns adegvat. - Niciun "ușurel", spuse ea trântind ușa în urma ei. Să te văd de ce ești în stare! O privi cu admirație. Știa că urma o partidă de amor bestială. Alexandra avea o bluziță albă cu bretele prin care se vedeau sânii proeminenți cu sfârcuri rozalii ce-și trădau locul și o pereche de blugi albaștri, mulați ce-i scotea formele apetisante în evidență. Părul blond, foarte lung îi depășea fesele cu toate că era prins într-o coadă de cal. Îl privi și-i zâmbi pofticioasă. - Ești exact în ținuta în care care îmi convine, spuse ea apropiindu-se de el. Albin o aștepta cu nerădare, dar ea proabil își dete seama de acest lucru și se opri la doi pași de el. Își trase bluzița peste cap lăsând să i se vadă sânii perfecți, apoi, cu delicatețe începu să și-i mângâie. Continuă câteva momente așa, iar el simțea că explodează. "Suße Haare" al său, cum îi plăcea să-i spună, începu să necheze. Își întinse mâna să o atingă, dar se trezi lovit peste ea. - Ușurel... Nu te ambala. Își coborî mâinile în zona păsăricii ei și începu să o mângâie aruncându-și capul pe spate și ignind îmbietor. Albin simțea că explodează. Cu o încetineală greu de descris și cu o delicatețe numai de ea știută, își deschie pantalonii lăsându-i în jos, descoperindu-și bichinii roși, minusculi, ce aproape nu acopereau nimic. Continuă jocul până rămase în pielea goală expunându-și clitorisul umed și umflat străjuit de un smoc de floci galbeni ochilor ieșiți din orbite ai bărbatului.. Se apropie de el și fără a-i da voie s-o atingă îi desprinse prosopul și-l lăsă să cadă eliberându-l pe "Suße Haare" din strânsoare. Îi zâmbi ironic și se lăsă pe vine fără a-și lua ochii de la fața lui. Îi cuprinse mădularul cu mâna și începu să i-l mângâie ușor. Simțea că explodează. Limba ei începu să-și facă jocul în timp ce el răsufla din ce în ce mai greu. Fără a mai putea rezista, o prinse de păr și o ridică în sus. O sărută pătimaș, apoi, o pusese pe podea și se vârî între pulpele ei delicate. O penetră mișelește scoțându-i un scâncet din gât, după care, o luase la pompat în timp ce ea țipa înnebunită. Se descărcă destul de greu și o privi în ochi. Era mulțumită. Radia de fericire. După ce-și mai trase suflu, îl mângâie ușor pe abdomen. - Iubitule, mă poți ajuta cu ceva? Niciodată Alexandra nu apelase la el în alte probleme decât sexul. Era curios să afle despre ce-i vorba. - Depinde. - Tu ai fost polițist și ești obișnuit cu filajele, cu urmăririle etc... Eu îți dau tot ce ai nevoie: microfoane, camere de filmat, tot. - Dar despre ce-i vorba? - Vreau să urmărești pe cineva și să înregistrezi totul ce crezi că-l poate compromite. - Pe cine? - Are să vină azi la mine. E un bărat. - La ce oră? - Pe la 12 îl aștept în intersecție. Are un ford albastru cu număr de București. - Bine. S-a făcut. - Știam eu că mă pot baza pe tine. Alexandra se urcă pe el și o luară de la capăt într-un joc erotic de această dată mult mai plăcut, mai senzual. În jurul orei 12, Alexandra Hermann îl așteptă pe Lucian în parcarea de unde se lua autobuzul spre Gura Humorului. Nu dură mult și acesta opri mașina la câțiva pași de ea. Alexandra se urcă în mașină și după ce-l salută ceremonios sărutându-l pe obraz îl ghidă spre blocul unde aceasta locuia, nu departe de acolo. - Cum te simți la noi? îl întrebă Alexandra în timp ce-și scotea jacheta de velur. - Bine. E frumos. Alexandra rămăsese îmbrăcată în aceiași bluziță albă pe care o purtase dimineață când fusese la Albin. Doar pantalonii nu-i mai avea aceiași. Avea o pereche de pantaloni tot albi, mulați. - Ia loc. Îi arătă un fotoliu de culoarea lămâiei. - Te servesc cu o cafea sau bei o tărie. Lucian se așeză pe locul indicat. - Cafea. Tărie nu beau. Sunt cu mașina și nu vreau să am probleme. - Poți bea liniștit. Nu te oprește nimeni, insistă ea. - Mulțumesc, dar prefer să nu mă risc. - Bine. Alexandra dispăru în bucătărie și reveni după câteva minute cu două cești cu cafea pe care le așeză pe o măsuță chiar în fața lui. Se așeză pe celălat fotoliu și își puse picior peste picior. - Eram curioasă să-l cunosc pe vărul meu pe care nici nu am apucat să-l văd. Când ai plecat tu eu nici nu eram născută, știi? Încă eram în burtica mamei. Alexandra rămăsese orfană de tată la numai 7 ani și de mamă la 16ani. De atunci avusese grijă de ea fratele ei mai mare Ilie, iar la 18 ani se măritase cu Bruno Hermann cu nouă ani mai în vârstă ca ea, șofer pe TIR. După '90 când acesta începu să iasă afară din țară, îi oferise Alexandrei tot ce vroia, în schimb pleca și câte o lună în deplasare. - Și eu vroiam să te cunosc. - Ști ce s-a întâmplat cu familia mea după ce ai tăi au plecat. - Da. Știu... Îmi pare rău... - Asta e! Nu mai putem da timpul înapoi. Și într-adevăr nu se mai putea da timpul înapoi, dar încă mai putea să plătească cel puțin el pentru greșelile părinților, gândi Alexandra. Avea deja plănuit tot. Aștepta de prea mul acest moment pentru a da greș chiar acum când i se deschise ocazia răzbunării.