Leilu

Să stiti ca din punctul meu de vedere repetarea titlului „Leliu” în mai multe poeme (chiar daca l-ati pozitionat la personale) creează o impresie de ciclu închis asupra unui personaj poetic, mda, dar riscă să uniformizeze textele și să le slăbească identitatea individuală. Fiecare poem pare o variație a aceleiași teme, fără semne clare de diferențiere. De aceea, mie mi se pare că lectura devine mai dificilă, iar efectul liric se diluează. Personal, aș fi preferat ca fiecare text să aibă o denumire proprie, încă ceva atasat, ceva care să deschidă o nuanță distinctă a universului „Leliu”, pentru că titlul este primul semn de comunicare între poet și cititor, iar monotonia lui poate tăia din intensitatea emoțională a mesajului. Observ că ciclul „Leliu” al dv propune o explorare introspectivă a limitelor dintre tăcere, absență și memorie afectivă, se percepe o sensibilitate postmodernă a golului și a resemnării. Recurența titlului „Leliu” indică o figură-ax, un alter ego sau poate o entitate poetică instabilă care traversează stări de destrămare și regăsire. Dv hotarati insa eu asa il percep. În fine, acum, în poezia de față, „Noaptea în care nu s-a mai spus nimic”, „Leliu” devine martorul tăcerii finale, comunicarea se stinge și rămâne doar rezonanța luminii care „curge mică, înspăimântată”. În economia ciclului „Leliu”, poemul acesta pare a fi unul al limitei și al conștiinței că tăcerea e forma supremă a comunicării. „Nu s-a mai spus nimic” nu înseamnă neputință, ci o înțelegere deplină a epuizării cuvântului. Plăcut, revin.

Adevărul e ca da, e un ciclu ce are mai multe etape împărțit in 3 partida compuse fiecare din mai multe texte. Va mulțumesc pentru interventie

Iubita stă “undeva între ieri şi neîntâmplat”, iubirea se încarcă cu încă “o promisiune neterminată”, iar “lucrurile care nu mai există” pretind să fie prioritizate în detrimentul lucrurilor care există pe care le rafinează, elevează, estetizează şi transfigurează artiştii.