catalin ioan vega

Am urmat strada lumii Plină de pași și gânduri Pierdute în intervalul arămiu, Prea singur și pustiu E cerul sub frunzele moarte Lacrima bucuriei renaște Durerea și drumul porții, La ușa

Tu n-ai știut niciodată nimic Nici trestia nu se îndoaie de Tăcerea umbrelor ce vor să cunoască Răsăritul cu moartea lor… Tu n-ai știut niciodată nimic Ca un val ce aleargă să stingă Din

Cândva râdeai la glumele mele Copilărești subtile negânditele iluzii Le închideai și le iertai cu un sărut . Mi-e dor de împăcarea -când știi să pierzi o luptă-, Azi pierd mereu la jocul

Tu apă te topești în mine Eu munte te strâng în cascade Cu cât mai învolburată Cu atât mai aproape de inima mea... Rana mereu mai adâncă Ce se vindecă prin tine. Tu nu m-auzi Eu te

Unii văd oamenii mici Culcați la picioarele lor, Călcând pe capete, pe mâini și pe ochi Pavează drumu-și spre înălțimi. Și Dumnezeu le cere voie, Din când în când, pe-un păcătos să-și lase

În prost-modernism am senzația Că am ratat iar secolul potrivit Pe vremea mea oamenii căutau frumosul Aduceau și lumină în peșteri... Cu viața lor ca o cretă o consumau În bucuria de-a

Unii îşi fac casele ca inimile Cu patru camere mereu în mişcare Viaţa cazată în hotelul cu patru ieşiri Închizi o uşă, deschizi un geam Când te cobori în sine însingurarea vine Cu puţin amar

Cocoșii cântă din amurgul clipei Fiecare adiere din trecerile lumii Nu se mai simt apăsările vremii Nu se mai aud bătăi zburdalnice de aripi… Timpul cocoșilor recalculează ora Noaptea

Avem vaccin răcit perfect cu două cuburi Întru-un pahar ne învârtim speranța Nu mai avem probleme și nici griji, Noi feriții cei închiși așteptăm raportarea De morți, de răniți, de

Poveștile nemuritoare au murit Din grija celor care nu le mai rostesc, În noua ordine mondială zmeul e personajul Discriminat și înfierat de vorbele bătrânilor povestitori. Urât și

Un pas atât de greu, din eu în eu, Când mai smeresc un gând ascuns Când așteptarea-mi termină plânsul Peste chipul de lut doar flacăra nestinsă Îmi încăzește dorul. Mai strâng o

Acolo sus pe muntele nevăzut Fiecare căutare își află izvorul În ecoul singurătații mele Cine să mă caute?, peste un vers Îmi cresc cuvinte și le calc... Cine să le asculte?, peste un

Pavaj tocit de umbre Un felinar stă singur mut Ce să cauți în noapte? Metafizica unei lacrimi? Nădejdea în zadar de veghe Stă timpul s-o aștepte... Marea se uită prin ochean Să îmi

Lumină lină lacrimă divină, La ceas de seară ea coboară Cer pe pământ într-un cânt Catapeteasmă fără de cuvânt. Lumină lină lacrimă divină, Apusul în liniște se închină Prea îngerească

E prea mult înțeles în neînțelesul soartei Poate e departe în noi înțelesul…poate Atingerile tandre de cuvinte împletesc Ițe să prindă icari de tăcere, Poate se aude mai bine fiecare adiere

Lumina mea beția vieții Cerul stelat un fagure de lună Tăcerea sub dulceața ei se-adună Otravă și absurd crește în adânc Un pas de aripă peste cuvânt , Aproape de apă, șoapta se