Poezie
stigmatele divine
elisabetei
2 min lectură·
Mediu
începuse să-mi fie teamă
zilele se fărâmau și trăiam cu spaima
de a nu te găsi în iarna atomică
judecând
după crimele împotriva umanității
niciodată judecate
mediocritatea bântuia lumea și avicenna
traversa solitar deșertul dintre om și om
ave
victorie a deșertului
primăvara arabă se întoarcea în cuneiforme
și nici eu
nu mai credeam că voi ajunge la tine
în acea zi trump depunea jurământul
lincoln 2.0
printre înjurături și lucruri obscene
nimeni nu mai credea în nimic
voiai să vii să nu mai pleci
acesta e
ultimul testament politic rostit pe picioroange
îți făgăduiesc
așa va fi
cât ai fi vrut să fie așa
cât aș fi vrut să fie așa
știind că daimonul din republica
e cel care-mi fragmentează zilele
și ți le presară pe chip
ca pe semne din purgatoriu
care nu există
cum să existe însemnele divine
altfel decât să mă zgârii pe față
sau să mă muști astfel încât nimeni
să nu se poată apropia de mine
din delimitarea acelui teritoriu incandescent
căruia i s-a spus iubire
a ta pentru mine
a mea pentru tine
eram plini de semne
știind că niciun sistem lingvistic
care să fie numai al meu și al tău
nu ne poate încape
și care să mențină starea de echilibru a lumii
până-n zorii dimineții daimonice
după ultimul cântat al cocoșului
auzit de socrate în phaidon
noi fiind de față în limba greacă
tu
închiseseși ultima pagină din tocqueville
după noi după trump statuia libertății
începuse să alerge pe străzi
via auschwitz
00643
0