Carmen Codreanu

Primăvara vine, vine pe pământ Și așterne-n cale petale și vânt, Flori mirositoare, Gâze mici, la soare… Păsările călătoare S-au întors din nou acasă; Rândunica migratoare Face cuib la noi

Somn cenușiu Plutește-n ochii mei marini Închizându-mi-i Candoare cenușie Sălășluiește în sufletul meu Îngropându-mi-l. Aș vrea Să plutesc către înaltul cerului Ca un fulger

Negru e pământul, Negre și sufletele noastre, Negru e și Haosul. Acestea trei, Ca un triunghi al morții, sau poate al vieții Formează ceea ce se numește Univers. Poate că fiecare fărâmă de

Odobești, pământ cu flori Cu vin dulce în urcior, Oraș dulce, moldovean Cu privire de muntean Odobești podgorie, Oraș plin de glorie, De oameni gospodari Și de meșteri făurari. Odobești,

Aș vrea să fiu stâncă La țărm de mare. Talazurile să muște din mine Pietre enorme… Să mă scufund în nucleul plasmotic al Terrei, Și să renasc stea De-a pururi călătoare în haos… Spre

Copac în genunea uitării Mă-nalț peste timp. Sorb aerul și devin granit În centrul furtunii. Crengile mele lungi, groase, noduroase Sprijină bolta pe umeri. Ochii mei

Sunt lacrima pură Din cristalul pur Din sângele pur al zeilor galactici. Zbor spre infinit Înconjurată de stelele existenței și neexistenței mele; Mă cufund în timp și spațiu Spre a trăi

Ciorile, Solii negre ale sufletului meu înghețat, Strivit, Fără urme de dragoste Zboară în unghiuri ascuțite Întunecând cerul. Croncănitul lor aspru, Asurzitor, Îmi veștejesc sufletul,

Lacrimile ploii Stoarse dintre genele norilor Sunt și lacrimile mele. De câte ori plâng, Plânge și cerul de mila mea… Cerul și eu, Două fărâme de haos, Ne înfrățim prin lacrimi de

Mormântul meu E-o oază de lumină și-ntuneric. Sufletul meu E-o oază de-nălțimi și adâncimi. Ochii mei, Două imense lacuri înveninate Picură încet, încet Boabe de mărgăritar În țărâna

Întunecimea zărilor târzii o respir în fiecare seară. Sufletul mi-e pojar și arde ca o pară. M-am aprins stea și-am murit meteorit. Am licărit și m-am stins în albastrul infinit. Ploi