Poezie
Cugetare
2 min lectură·
Mediu
Întunecimea zărilor târzii
o respir în fiecare seară.
Sufletul mi-e pojar
și arde ca o pară.
M-am aprins stea
și-am murit meteorit.
Am licărit
și m-am stins în albastrul infinit.
Ploi de mărgean
mi se preling pe suflet.
Oaze de lumina îmi stăruie-n inimă.
Vreau să trăiesc
pentru a împlini visul omenesc…
Să clădesc suflete tari.
Smarald plutește în ochi,
abanos în priviri.
Mi-e somn
și totuși nu dorm.
Pământul e sterp
în Universul enorm.
Mă zbat între două limane.
Mă frâng pe crestele talazurilor…
Viața e un joc nebun.
Roți de foc se-nvârt în jurul meu…
Aș vrea să mor
în mijloc de codru.
Să mă-mpart cu veșnicia
pe creste de munte.
Să simt zăpada
cum roade din mine.
Să aud vântul
cum mușcă din mine.
Să miros ploaia
ce mă despoaie.
Să gust soarele
ce mă-ncălzește, mă crapă.
Să trăiesc în pământul
ce mă absoarbe.
Mi-e frig
și totuși mi-e bine.
Nădușeala mi se scurge pe trup
și devin gheață.
Mă-mbrac în cristale de apă
și devin creastă.
Mi-e dor de omul iubit de acasă.
Mi-e somn,
dar mi-e bine…
și vântul smulge din mine.
Sunt apă în mijlocul lunii.
Sunt aer și sunt respirată.
Sunt fericită
că astfel mă împart cu genunea uitării,
a viitorului,
a trecutului
și mai ales a prezentului.
Viața se scurge din mine
și iată-mă stea în haosul nebun de stele,
de lumină și întuneric.
De acolo,
de sus,
privesc zarea zorilor târzii
și mă închin apusului
spre a muri veșnic.
002601
0