Am deschis ochii
Către azuriul cerului
Și-am crezut că-i aparțin.
Am închis ochii
Și-am visat la adâncul mărilor,
Crezând că-i aparțin.
M-am trezit și-am constatat
Că aparțin
Mi-e foame de-un colț de iarbă,
De-o rază de soare
Și de un scâncet de copil nevinovat.
Mi-e sete de licoarea izvorului de cleștar,
De plânsetul norilor
Și de zâmbetul cald al
Cândva, am vrut să mă înalț până la stele,
Să mă spânzur deopotrivă cu ele,
De infinita boltă cerească.
Am vrut apoi să mă cobor în gropile
fără fund ale oceanului planetar
Picioarele să mi
Lacrimile ploii
Stoarse dintre genele norilor
Sunt și lacrimile mele.
De câte ori plâng,
Plânge și cerul de mila mea…
Cerul și eu,
Două fărâme de haos,
Ne înfrățim prin lacrimi de
Aș vrea să fiu stâncă
La țărm de mare.
Talazurile să muște din mine
Pietre enorme…
Să mă scufund în nucleul plasmotic al Terrei,
Și să renasc stea
De-a pururi călătoare în haos…
Spre
Sunt lacrima pură
Din cristalul pur
Din sângele pur al zeilor galactici.
Zbor spre infinit
Înconjurată de stelele existenței și neexistenței mele;
Mă cufund în timp și spațiu
Spre a trăi
Copac în genunea uitării
Mă-nalț peste timp.
Sorb aerul și devin granit
În centrul furtunii.
Crengile mele lungi, groase, noduroase
Sprijină bolta pe umeri.
Ochii mei
Ciorile,
Solii negre ale sufletului meu înghețat,
Strivit,
Fără urme de dragoste
Zboară în unghiuri ascuțite
Întunecând cerul.
Croncănitul lor aspru,
Asurzitor,
Îmi veștejesc sufletul,
Primăvara vine, vine pe pământ
Și așterne-n cale petale și vânt,
Flori mirositoare,
Gâze mici, la soare…
Păsările călătoare
S-au întors din nou acasă;
Rândunica migratoare
Face cuib la noi
Odobești, pământ cu flori
Cu vin dulce în urcior,
Oraș dulce, moldovean
Cu privire de muntean
Odobești podgorie,
Oraș plin de glorie,
De oameni gospodari
Și de meșteri făurari.
Odobești,
Negru e pământul,
Negre și sufletele noastre,
Negru e și Haosul.
Acestea trei,
Ca un triunghi al morții, sau poate al vieții
Formează ceea ce se numește Univers.
Poate că fiecare fărâmă de
Somn cenușiu
Plutește-n ochii mei marini
Închizându-mi-i
Candoare cenușie
Sălășluiește în sufletul meu
Îngropându-mi-l.
Aș vrea
Să plutesc către înaltul cerului
Ca un fulger
Întunecimea zărilor târzii
o respir în fiecare seară.
Sufletul mi-e pojar
și arde ca o pară.
M-am aprins stea
și-am murit meteorit.
Am licărit
și m-am stins în albastrul infinit.
Ploi
CC