Carla Ivanescu

\"rană învechită\" ... pe la vreo 7 ani nu îmi lăsam rănile să se cicatize și deveneau învechite. Le priveam si eu, dar faceam ceva să nu se vindece. Tu spui că le privești. Crezi că așa au șanse să se vindece?

De cand nu te-am mai citit vad că ți-ai schimbat pseudonimul... și tot de-atunci îl vrei pe Dumnezeu muritor?
Ce-ar fi să nu-l mai aștepți pe Dumnezeu și să-l identifici în tine ca pe un Vladimir perfect (fără drame ale Absolutului).
Parcă-ți place să te zgârii: \"mai doare/în ascuns un zâmbet de om\" - cinic.
În final te regăsesc resemnat și gata să o iei de la capăt.

Am citit poemul și invers (rămâne introspectiv). Mi-a plăcut mai mult.

Ca să-ți văd poezia a trebuit să mă apuc de tăiat. Explici prea mult! Dă direcții și lasă cititorului libertatea imaginației, fă-l să se transpună în starea ta și de acolo se descurcă el.
Pentru mine, doar versurile pe care le redau mai jos reprezintă poezia și nu au nevoie de comentarii.

\"amintiți-mi că
în fiecare an ziua mea a fost într-o noapte

stau pe mal și te caut în carnea răsăritului
părul tău înnourat a șters aripile păsărilor
și zborul, zborul în care atât am crezut ieri
s-a metamorfozat în intestinele gloanțelor
care întotdeauna își vor ucide
sinele

(un cal mort se leagănă la mal
un banc de pești fosforescenți
îi devorează vâslele coamei)

-te iau la ochi în praștia pieptului dar nu trag-

gândul că desenezi spiralate culoare aeriene
îmi produce starea de bine estetic de rău etic
de parcă marea și-ar fi lepădat rochiile violet
și ar fi început să danseze mutul meu cântec

(mi-am uitat picioarele în scări
și tălpile mele strălucesc în pântecul peștilor
-un nod marin)

dezmățul valurilor umple faleza
în gară se-aude ultimul orient-express
în acest final de sezon
plouă mai des
vânzătorii ambulanți sunt mai puțin romantici
cu îndoiala crescândă

mă hotărăsc
îmi cumpăr o ramă de ochelari
nu a venit timpul clasei întâi elegant dezbrăcat
în frunzele marilor case de modă – funebra

-iau prima ramă întâlnită și îmi înnod cravata-

nu mi-au plăcut inelele niciodată – sunt goale și reci
prefer amintirile copacilor
prefer muntele și marea pădurii
acolo fluturii mor de nostalgie

e vremea rugăciunii
îmi țin palmele sub genunchi ochi de melc
îmi calcă tatăl nostru imaginile în picioare
sinele-glonț a ucis în mine prima pasăre toamna

așa am aflat că exiști
m-am urcat în ramurile tale și m-am bucurat
de sânii tăi ca un copil
sentimentul că palmele mele sunt porți între lumi
mă făcea să mă simt atotputernic

știu că astrele se rotesc teatral
de aceea nu avem nevoie de mâini – există numai
adevăruri
de care ne ținem cu dinții

acela care nu înțelege se îndrăgostește și moare
rămân cochiliile
ochii
privind de pe mal răsărituri descarnate
drumurile pulsând în scările unui cal devorat
un drum prea lung

lăsați noaptea să îi închidă pleoapele și să viseze”

Acum o să mai comentez câte ceva. Din a doua strofă am scos „nici el nu mai există” – cu referire la zbor, pentru că s-a metamorfozat, deci există, dar în altă formă – s-a adaptat.
Versul „te iau la ochi în praștia pieptului dar nu trag” mi-a părut un moment de respiro așa că l-am marcat.
Când vorbești de etic te raportezi, în general la Biblie, așa că nu mai era nevoie să precizezi „și acest clișeu biblic îmi pare brusc desuet”.
Vânzătorii ambulanți au de oferit o marfă și nu aveai de ce să faci referire la ea, în general. Puteai să nominalizezi o anume marfă...
Rama de ochelari pe care ți-o cumperi susține o iluzie, deci versurile „iluzia privirii susținute îmi întărește așteptarea/mințindu-mă...” nu-și au rostul aici, chiar dacă doreai să evidențiezi staticul prin așteptare. Poezia ta, deși are elemente de mișcare e statică.
Când spui „îmi calcă tatăl nostru imaginile în picioare” spui și că ești revoltat.
„mă rog – existaseși” nu are loc într-o strofă din care reiese că evoci.


Îmi plac versurile dintre paranteze - mai colorează poezia.

Eu știu că orient-express se scrie cu doi „s”. Am învățat greșit sau s-a schimbat între timp?

Și încă un sfat prietenesc și te las în pace: scrie cu caractere românești.