începutul scârțâie pătat...

chiar astăzi am înghițit două dimineți și mi-au căzut greu la stomac când lacrimile ei ca un sloi cald mi-au spus că nu mai sunt la fel. Nu mai ești ca la început! mi-a spus ea prin dinții fosforescenți de albi și- a început să plângă pe brațul meu tatuat de sângele iubirii de sângele morții și- al regretului. mă agățam cu dinții, unghiile, și cu răsuflarea de trecutul nostru înmuiat de amintirile clare atât de clare ca o fotografie într-un generic faimos și nu pot să-mi dau seama cu ce-am greșit atât de tare încât să plângă și să înjure păcatele fumate împreună, să-și ude obrajii cu lacrimi de granit rece să înghețe cu privirea ei aerul ce se scurge în esența ochilor ei verzi... singurii ce au rămas ca altădată ca începutul magic în care crengile își înfigeau scoarța în luna plină de ofturi și lacrimi palide și apoi, exact ca la-nceput, ca din senin să ne sărutăm sufletele...