Morfitul

„Explozibilul cel mai puternic nu este toluenul, nici bomba atomică ci ideea omenească”. Grigore Moisil 2012, Undeva prin Decembrie Orașul Meu Ora 06:15 Îmi simțeam picioarele reci. Ochii deși grei începură să lupte cu amorțeala unui somn lung și plin de aceleași coșmaruri ce mă bântuiau de luni întregi. Deschid în sfârșit ochii, și ea era acolo. Cea mai frumoasă ființă din lumea mea. Dormea încet si ușor ghemuită cu genunchii la piept. Respira încet, ca un fel de tandem cu motanul nostru portocaliu. Îi spuneam Buzz. Eram liniștit atâta timp cît ea îmi electriza fiecare pas pe care îl făceam. Apoi brusc, parcă dintr-un instinct nebun întorc capul și îmi ațintesc privirea spre tavanul fals. Cum de obicei nu se lasă purtate de imaginație, toate coșmarurile aveau câte ceva în comun. Al meu era bine cunoscutul „coridor” . De luni bune alerg pe un coridor ce pare a nu avea sfârșit. E la fel în fiecare noapte. Alerg, alerg și îmi întorc capul din cinci în cinci metri ca și cum cineva sau ceva m-ar urmări. Nu simțeam frică, anxietate sau orice altfel de sentiment sau trăire. Poate o făceam din obișnuință. Câteva uși, dar toate închise. După primele săptămâni nici nu le mai încercam. După fiecare așa zis somn, încercam să notez tot ce făceam sau mi se întâmpla diferit. Treceau zile fără ca un singur lucru să se schimbe, apoi ceva sau cineva îmi tulbura următoarele zile. Bătrânul din ultimele nopți era mereu prăbușit pe o grămadă de pietre. Sumar îmbrăcat, acesta afișa un corp violet-albăstrui. Câteodată întindea dramatic o mână, alteori doar îmi înmâna un bilețel scrijelit sau striga în lacrimi. Dar mereu spunea aceleași cuvinte: „ Dumnezeu nu joacă zaruri” Îmi ridic cu mare greu picioarele și le comand leneș să meargă pe parchetul rece. Ca de obicei papucii mei de casă erau împrăștiați în toată camera. Ca un buton de on-off vezica își cere drepturile, fapt ce mă îndeamnă să măresc pasul spre baie. * Cuvintele acelea îmi răsunau în minte în timp ce cafeaua începea încet-încet să facă mici bulbuci și spume. La prima vedere, îmi puteam da seama că se referă la un univers ordonat și privat de random. Oare chiar toate se întâmplă cu un motiv? Sau simplu fapt că mă gândeam frecvent la cele întâmplate accentuau și mai mult frecvența lor? Teoriile mele se pierdeau în ceața somnului, în timp ce motanul ciulea urechile și se întindea printre picioarele mele. Nu trecea o dimineață în care nu era prezent la o mică gustare. Bobițe Whiskas și un pic de apă. Am turnat cu grijă cafeaua în cănile mult prea încăpatoare pentru o doză de cafea. Se aud pași. S-a trezit Mona îmi zic, și o întreb dacă a dormit bine. Aud un mormăit și apoi cum se închide ușa de la baie. Urmau câteva minute în care coșmarul meu se derula în fața ochilor ca un video-proiector de proastă calitate. Încercam mai mereu să-l întreb ce înseamnă acele cuvinte uneori scrijelite pe timpanele urechilor mele. Cuvintele nu reușeau să scape din gură și ca după un pocnet de pistol începeam din nou să fug. De data asta căram ceva în mână. Nu reușeam să-mi iau ochii de la coridor, dar îl simțeam rece în pălmile asudate. Rece și greu. Cu siguranță vreun metal ceva. Îmi treceau prin minte pistoale, dar nu eram pe deplin sigur de speculațiile mele. În timp ce fugeam mintea mea zburda de una singură. Mă întrebam cum de nu oboseam naibii după atâta fugit și cum reușeam să nu mă plicitisesc de același coridor noapte după noapte. Dar apoi ceva s-a întâmplat. M-am oprit din fugit și înaintam încet si cu grijă. Îmi număram pașii și încercam să mă ghidez după vocile ce îmi captaseră atenția. Întunericul mă îmbrăca ca pe o haină de suferință, iar acum înaintam orbește. Încercam pe cât posibil să nu fac zgomot cu pașii mei de soldat obosit. Îmi imaginam niște bocanci imenși cu vârf și talpă de fier. Nici dacă aveau clopoței nu reușeam să scot mai multă zarvă. M-am oprit să îmi controlez răsuflarea și pe loc am constatat cu stupoare că și vocile își schimbaseră tonalitatea și volumul. Puteam să fac distincție între cele două voci. Bărbatul era nervos, si avea o voce zgâriată de țigări și mulți ani. Cel puțin așa le interpretam eu. A doua voce era o femeie cu voce pițigăiată și speriată. Mult mai tânără decât partenerul ei de discuție. Îmi auzeam inima cum bătea puternic în piept. Respirația mi se îngreuna și apoi am simțit un fior rece pe mână. Am tresărit în scaunul din bucătărie și m-am lovit cu genunchiul de aragaz. Mona tocmai ce pusese mâna rece pe brațul meu. - Ce faci, dormi? mă întrebă ea cu ochii ei mari. Uneori uitam cât de frumoși erau ochii ei, și cât de mult îmi lipsea privirea ei. Chiar și pentru câteva minute. - Ai mâinile reci… - Da! Abia ce m-am spălat pe mâini și față cu apă rece. Nu știu ce-mi veni. De obicei mă spăl cu apă... - Caldă! Da știu… dar pe dinți? Vizibil înduioșată de memoria mea, schiță din cap că nu. Știam și de ce. Uneori îmi plăcea să pun întrebări stupide și nefolositoare. Numai că începea să se transforme într-un obicei prost. Mulți nu mai gustau din obișnuința mea prostească. Se așeză în capătul mesei și încercă să soarbă cu delicatețe din cafea. Bănuiam că așa o încerca ea. - Am ațipit mult? Și ridic ochii spre ea în așteptarea răspunsului. - Posibil. Eu am stat în baie o jumătate de oră. Îmi observă grimasa afișată pe chip. - Păi? ! ? Am făcut șușu, duș, mi-am aranjat un pic părul… și apoi când am ieșit te-am văzut prăbușit în scaun. - Prăbușit ăăă? - Îhî… - Apoi dimineața se scufundă în ritualul nostru zilnic. Ea se schimba de cel puțin două ori, eu nu îmi găseam șosetele, iar când le găseam eram nevoit mai mereu să le schimb. * Din păcate drumurile noastre se despărțeau încă din fața blocului. Îmi trag gulerul de la palton înspre urechi, îmi așez cu grijă fularul și îmi îndes mâinile în buzunarele adânci. Ca de obicei, vântul sufla destul de puternic, și întotdeauna fidel, sufla direct în fața mea. Eram nevoit să merg zilnic preț de zece minute pe jos până în stația de autobuz. Treceam un oarecare bulevard cu linii de tramvai, mă strecuram prin spatele unui Second-Hand, pe lângă un Peco și apoi în pași repezi pe sub podul unei pasarele. Aruncam în drumul meu un ochi asupra oamenilor adunați ca în fiecare dimineață de altfel, să își primească măturile și să se apuce de împrăștiat zăpada. Câteodată mai auzeam cum ea îl ceartă pe el că a băut toată țuica, cum că el are mâinile înghețate și nici în ruptul capului nu-i cedează mănușile și tot feluri de căcaturi și prosteli. Traversez tâmpește pe roșu, care de obicei venea la pachet cu o înjurătură și un claxon. Ce să faci? Și taximetriștii ăștia au și ei o limită. Merg like usual pe marginea bordurii și întorc capul ca o bufniță după monstrul galben. Și nu mă refeream la melodia aia veche pe care oricum nu reușeam s-o gust. Relicva pe roți, era ca un nenorocit de circ sau parc de distracții, dar cu tot cu vagabonzi și miros. Într-un fel legea junglei se aplică mai oriunde, dar aici trebuia să prinzi la centură nesimțirea și tupeul. Nu se respectă absolut nici o regulă. Se intră și se coboară pe toate cele trei uși automate prost întreținute, cu geamuri lipite cu scotch, jegoase și aburite. Ajung, descurajat în stație, și îi întind așa zisei doamne patru lei. - Unu cu două, vă rog! - Cu două călatorii? - Aha. Îmi întinde biletul cu lene și se uită la mine ca și cum nu știa să facă o scădere. Încă îmi așteptam restul. Nedumerită îmi servește rece replica: - Păi ce mai vrei și rest? Ca și cum oricum nu ne înjosim în fiecare zi într-o țară de amanet și șomaj, trebuie să îndurăm zilnic și insolențele tupeiștilor. Stânga împrejur, și mă așez frumos într-o linie imaginară de armată. Vântul tot nu reușise să prindă vreo pauză. Îmi întorc capul după diferite modele de mașini și mă gândesc la cum ar fi să merg și eu în confortul propriei mele mașini. Căldurică, nu tu stat în picioare, nu tu stat în frig și cur în cur cu vreun student nespălat pe dinți. Ajunge prima fosilă cu motor, și zarva creată de scârțâiala frânelor mă trezi din reverie. Mă așez frumușel la o coadă la ușa din fața, unde asist cum o femeie mai bine clădită, și când zic clădită, mă refer defapt că e mult mai mult decât durdulie, își face loc împingând mai în față niște școlari. „Mai în față, mai în față! Ce n-ai loc?” Rosti femeia cu putere. Săracul copil care avusese bafta să primească încurajările calde, acum încerca din răsputeri să-și scoată bretelele ghiozdanului ce își găsiseră loc sub cizmele femeii. Ca și puștiul, mă las bătut și aștept pe următorul. Era timpul să mă întorc la reveriile mele spontane, îmi zic și îmi asum poziția. De altfel nu știu ce s-a întâmplat mai departe, că nu bine realizez, dar mă luptam să intru în autobuz. Ușa se închide puternic în spatele meu. Ștergeam toata transpirația geamurilor cu paltonul. Aici alt bâlci. A composta biletul înseamnă să înduri toate privirile „ colegilor‟ , să reușești cumva să te întinzi peste vreun puști sau vreo fițoasă și atunci să constați ca nu funcționează căcatul ăla de perforator. Abia atunci îți dai seama de ce majoritatea au un surâs în colțul buzelor și cum de te înțepau la început cu privirile. Încerci să nu respiri prea mult de frică să nu îți miroasă din gură, pe când cel de lângă tine își ventilează toată cavitatea bucală extirpând cele mai curajoase arome. Încerci să nu te foiești și să nu ridici mâinile de lângă corp, când musai cel din fața ta se agață cu ambele mâini ca o maimuță tulburată de barele de susținere eliminând trei esențe diferite de spray. Apoi încerci să te lupți să ieși din caruselul obosit pe care glumeții primăriei îl numesc autobuz, fără să superi, calci, împingi, lovești, atingi sau agăți pe cineva dubios sau supărat. Ce mai… dimineață cu bătăi de cap. Mă cobor la două stații de centrul orașului. Mereu mă întâlnesc aici cu colegul meu. Un tip de treabă, sincer, puțin timid și mai presus de toate: Nu-i plac pupincuriștii acuți cu sindrom de repetare. În dimineața asta, ca niciodată decid să iau un loc pe banca situată exact în spatele stației. Scot o carte mult prea generoasă în volum și mă apuc să citesc cuvintele fără ca vreo unul să-și atingă scopul. Atenția îmi era dirijată spre ecranul imens de patru etaje ancorat pe spatele unui bloc-turn de 15 etaje. Rulau mai multe reclame. De la mașini, turism, cultură, discoteci, mesaje eco, safe-sex, până la trailere oficiale ale unor filme ce rulau în cinema. Cobor ochii în carte și mă oblig să duc la bun sfârșit o frază două. Cumva, între dorința mea de-a absorbi puțină ficțiune, aud ceva ce în primă instanță cred că e o glumă. Dar iată că mesajul destul de impunător ne invita să-l ascultăm pe nimeni altul, decât Președintele țării. Mesajul important de ultimă oră, îngheță toată circulația pietonală. M-am văzut nevoit să mă ridic în picioare. Vizibil emoționat, dar extrem de îngrijorat, pe fața președintelui se citea printre riduri, șiroaie de transpirație și grimase, importanța mesajului. Stimați cetățeni, Mă văd nevoit, deși nu îmi face plăcerea să aduc la cunoștintă teroarea și veștile proaste, că ne aflăm cu toții în pericol. Eforturile noastre de a devia cursul cometei ce în cinci ore va intra în atmosfera pământului au eșuat. În calitate de conducătorul suprem al acestei țări trebuie să vă informez deciziile luate la comun de o alianță formată în ultimele 12 ore. Mai exact, într-o oră, vom pregăti arsenalul nuclear împreună cu alte 15 țări ce și-au anunțat participarea la atac. La exact un minut după intrarea în atmosferă a cometei, ne vom apăra destinele într-o ploaie de foc nuclear. Dacă totul va decurge bine, la ora 13:00 cometa va fi distrusă, și astfel operațiunea Salvation își va atinge scopul. Panica, nu este recomandată, la fel cum recomandarea de-a sta în locuințele voastre este esențială. După distrugerea cometei, praful nuclear și cel al cometei va fi cu siguranță toxic. Este absolut necesar să vă protejați cu măști. Acestea vor fi împărțite pe toate străzile în orele ce urmează. După atac următoarele 12 ore sunt importante, așa că găsirea unei soluții de-a avertiza forțele că sunteți în viață sau rănit este vitală. Nu vă panicați și îndreptați-vă spre casele voastre. Trotuarul era umplut cu sunetele de disperare și țipete. Panica avea într-adevăr să facă mai multe victime decât însăși cometa. Bag mâna repede în buzunar și încerc să o sun pe Mona. În același timp fug printre blocuri cât pot de tare să ajung aproape de ea. Sună ocupat. Desigur, toată lumea încearcă să contacteze pe toată lumea. Sun în continuare și fug. Cu colțul ochilor văd mașini pline ochi cu soldați, jandarmi sau mai știu eu ce erau, care înaintau încet pe străzi. Lumea se înghesuia să primească o mască, pe când ei, deja înarmați cu una, le aruncau în mulțime asemenea hrănii aruncate în cușca leilor. Dacă mă opream să mă lupt pentru o mască acum, nu eram sigur dacă ajungeam la ea. Era totul pentru mine, și nu avea niciun rost să pierd momente prețioase în căutarea unei măști, decât să o găsesc pe ea. În continuare sun. Sun, sun, sun și apoi ca și cum cineva îmi zâmbește sus, îmi răspunde o voce gâfâită, obosită dar cu siguranță vocea pe care o așteptam. Mă opresc din alergat, mă feresc lângă un gard și trag o gură de aer. - Ai auzit? - Da Arian, ce facem? - Stai liniștită! Am auzit. - Da… dar unde ne întâlnim? - La pod! Eu fug cât pot de repede. - Aha… dar unde? - La banca aia din spatele tonetei de ziar. E mai retrasă și sunt mai puține șanse să pățești ceva. - Ok-ok-ok… mă pun pe fugă… - Bun! - Ooooh… ai vreo mască? - Încă nu… dar ai grijă de tine! - Da. Te iube…. Și atât am reușit să vorbesc cu ea. Se întrerupsese. Bateria era totuși full. Îmi fac o cruce și îi mulțumesc Domnului că i-am auzit vocea. Mă apuc din nou să alerg. Trec prin scara unui bloc, peste linii de tramvai, printr-un parc, de-a lungul palatului și sar câteva mini garduri al unor restaurante. Niște patrule ale armatei deja patrulau pe străzi cu armele pe umăr și cu pasul apăsat. Nu mă opresc și continui să fug ca un nebun mușcat de câine. Îmi auzeam și simțeam inima gata să sară din piept. Și atunci pe loc, exact ca în filmele cu proști calc pe ceva, mă împiedic și trec cu totul printr-un gard din bambus al unui fast-food. Desenele animate, unde steluțele se învârteau în jurul capului, nu puteau decât să fie adevărate. Deschid ochii și singurele culori pe cale le distingeam erau mii de punctulețe alb-verzui. Mă ridic în șezut și dau să mă ridic. Decolez de la sol cam zece centrimetri, pentru ca mai apoi să aterizez forțat din nou în șezut. Mă frec la ochi. Trag aer în piept și mai încerc odată. De data asta mă ajut de genunchi. Îmi arunc privirea în iarbă și observ ceva ciudat plasat la jumătate de metru de mine. Întind mâna și realizez că tocmai pusesem mâna pe o mască. Aproape țip de bucurie. Apuc cadoul din iarbă și îl îndes sub haină. Așa ceva era mai important decât orice altceva pentru toată lumea. Mă dau din nou la fugit, de data asta cu mai mult elan și dorință. Nu eram sigur dacă era același pod, deși îl văzusem de sute de ori din autobuze, treceam de două ori pe săptămână în plimbare și stătusem pe banca aia pe multe ori declarându-mi visele în brațele ei. Alergam și parcă nu ajungeam. Printr-un efort pe care oricum nu îl simțeam de bucurie că am pus mâna pe o mască, am traversat până la pod. Mă întorc 360 de grade, îmi ridic privirea și încep să cercetez în timp ce panica începea să se instaleze în stomac. Mă gândeam că ar fi trebuit să fi ajuns deja. Distanța era mai puțin de jumătate, decât ceea ce parcursesem eu. Piruete, sărituri și agitația îmi preluase cu totul corpul. Mă sui pe gardul din fier al podului să vad de la înălțime și scot cu o mână telefonul. Încerc să sun dar nu se face conexiunea. Tipic. În fața mea se desfășura cu încetinitorul un maraton al disperării și fricii. Mă înec în gândurile negre ce se izbeau cu putere de cutia craniană și încep să mormăi cuvinte… „ Doamne, te rog Doamne să fie bine… să nu fi pățit ceva. Doamne, ajută-ne și … ‟ - Arian! Îmi întorc privirea și ea era acolo. Ma cobor repede de pe gard și o strâng cu putere în brațe. Mirosea atât de bine, și atât de cald. Părul ei păstra o aromă fresh care într-un duo cu parfum ei Giordani, reușeam să-mi închipui Raiul. O strâng cu putere în brațe, îmi mut mâinile frenetic pe tot spatele ei cald și mă desprind de ea cu greu. Abia atunci observ o mică zgârietură pe obrazul stâng care încă mai sângera. Mă uit spre ea, și cu uimire constat că nu reușeam să leg două cuvinte. Îmi observă îngrijorarea. Mă strânge de mână și se cuibărește la pieptul meu. Mereu îi spun că încape perfect. Apoi cu calm mă strânse de mână. - Deci, ce facem acum? Încă anesteziat de prezența ei, îmi mut cu grijă degetul pe lânga zgărietură și mă holbez în ochii ei după un răspuns. - Ce asta? O nimica toată! - Cum? Cum o nimca toată? Încă sângerezi… ce s-a întâmplat? - Ei bine, am vrut și eu o mască! - O mască? Si cum de ai căpătat în schimb o … - Ei lasă! Era îmbulzeală.. - Era… nu-i nimic, am eu una! * Ora 09:00 O oră mai târziu Patru ore până la atac Garsoniera Ajunsesem cu rapiditate în garsoniera noastră mică. Încercam să facem un plan și să ne sunăm toate rudele. Nimic nu se rezolvase până în momentul respectiv. Toate telefoanele nu funcționau. La fel și televiziunea sau internetul. Doar radioul de la telefon anunța pe toate frecvențele că va emite live până în momentul atacului, și apoi cu voia lui Dumnezeu și după. Aveam un ghiozdan și un rucsac. Am rugat-o să-și împacheteze niște haine. Pe geam puteam să aud vuietul camioanelor, și țipete. La două blocuri departare, niște coșuri de gunoi erau în flăcări. Asta era. În patru ore avea să ni se decidă soarta, iar majoritatea persoanelor nu vor sta cu mâinile în sân. Exact asta trebuia să facem și noi. Mă apuc să împachetez niște haine, și îi zic Monei să arunce pe canapea tot ce crede ea că ne-ar fi de folos. După o selecție riguroasă, am rămas cu două cuțite( unul mic și unul mare) , o brichetă, chibrituri, cinci conserve de ton, o mini lanternă de la o brichetă, niște pastile, spirt, pansament, o pătură, și alte chestii. Mă uit apoi în ochii ei, și caut ceva. Nu știam anume ce, dar orice care să ma ajute. Îmi doream să reușim să supraviețuim, să ne salveze atacul de atac, și să ne reluăm viața în câteva zile înapoi. Dar mă temeam de eșec. Nu puteam să rămân între patru pereți la etajul al treilea și să îmi aștept moartea. O bufnitură puternică mă trage din gândurile mele, și mă face să-mi grăbesc ochii pe geam. Cineva tocmai se izbise într-o altă mașină parcată. Toată lumea se grăbea să fugă. Dar unde? Încotro să apuci? Îmi întorc privirea înapoi în cameră și o văd pe Mona așezată robotic pe canapea. Ținea în mână masca găsită de mine și plângea domol. Avea fața aproape îngropată în pălmi, iar părul ei șaten îi atingeau genunchii. Suspină de două ori și apoi plânsul se transformă într-un șiroi de lacrimi. Mă așez lângă ea și o trag spre pieptul meu. Se prăbușește fără nicio putere. Apoi continuă să plângă câteva minute bune. Mintea mea iar galopa spre necunoscut, spre idei, planuri, amintiri și cunoștințe. Singurele mele referințe erau plasate în filme. În sutele de filme vizionate, eram aproape sigur că îmi pierdusem timpul și cu câteva despre sfârșitul lumii, atacuri extraterestre, puzzle-uri care apoi duceau spre o inteligență extraterestră și alte căcaturi pompoase care avuseseră încasări de ordinul sutelor de milioane. Un lucru era comun mai în toate. Nimeni nu își așteptau sfârșitul într-o încăpere la etajul al treilea. Apoi ca într-un snapshoot, îmi aduc aminte că Hitler a murit într-un buncăr. Sau că mânca într-unul. Ceva de genul. După logica mea, era necesar să găsim cel mai adânc loc din orașul asta împuțit de mare. Dar ca Napoleon, ăsta nu era singurul fir pe care îl urmăream. Ne mai trebuia o mască. Și poate mai multe provizii. Era mai bine să sperăm să fie bine, dar să ne pregătim pentru dezastru. Când în sfârșit mi se oprește caseta, îi observ ochii care mă fixau. Poate din tot ceea ce iubeam la ea, ochii ei mă captivau cel mai mult. De un verde deschis pe timp de vară-toamnă la un albastru deschis pe timp de iarnă. Cu siguranță îi se trage de la părinți. Mama cu ochii verzi ca o pădure amazoniană, iar tatăl cu ochii albaștri ca o mare din Caraibe. Un rezultat năucitor, care acum mă analizau curios. - Una singură… Vorbele ei îmi ating timpanele și îmi bloca vorbele să se elibereze din gură. Se uita melancolic acum spre mască, și își dorea să spună ceva. O puteam vedea cum se străduie să scoată cuvintele, care încă alcătuiau fraze pe limba ei. Oftez ușor, îmi bag mâna în părul ei și cu cealaltă îi ating mâna cu care ținea masca. - Da una, daaaar…. - Dar ce Arian? Că sunt aproape sigură că nu putem respira amândoi prin ea! De data asta începu să strige. - Stai liniștită! Rezolvăm noi ceva. - Rezolvăm? - Da… acum îmbrăcarea și încălțarea că trebuie să plecăm! - Plecăm? - Da! Plecăm! * Ora 11:15 Aproximativ două ore până la atac Undeva prin oraș Recunosc că îi stătea foarte bine în bocancii ei galbeni peste glezne. Cu ghiozdănelul ei micuț în spate, nu scoase nici un sunet de durere, oboseală, frică sau îndoială. Îi spusesem că vom găsi un loc să ne adăpostim și după zeci de minute de marș continuu, nu găsisem nimic. Doar urmele celorlați. Mașini abandonate în mijlocul străzilor, țipete, oameni care încă fug disperați după ultimul anunț radio. Frânturile mesajului îmi vor rămâne veșnic arse în memorie. „ … președintele care este absent de la a doua conferință din cauza faptul că a fugit să se ascundă în buncărul prezindețial împreună cu familia și apropiații săi… ‟ Cu toții așteptam noi vești, noi instrucțiuni sau pur și simplu încurajări. În schimb anunțul făcut de un post de radio pirat, a pus pe fugă tot sufletul capabil să meargă, să alerge sau să se târască. Cuvinte din literatură îmi zvâcneau pe vârful limbii: „ Mișel va să zică‟ Câinii urlau pe marginile trotuarelor, și parcă profetic, geamănul negru din oglindă a vulturului era cocoțat peste tot. Pe liniile de curent, garduri, mașini, pe tocurile geamurilor din blocurile vechi și în cerul care parcă fricos, începea să-și schimbe culorile în nuanțe aprinse de gri. Mă gândeam că tare bun ar fi fost să bată vântul. Dar aerul sufocant reușea să te îngenuncheze cumva. Nenorocitele astea de ciori te scoteau din minți. Cra-cra aici, cra-cra acolo, cra-cra peste tot. Și îți pierdeai mințile cu totul. Rucsacul meu enorm, începea să mă apese pe umeri. Din senin, s-a oprit și a întins degetul arătător spre ceva. Nu mă uitam spre ce arăta ea, ci la mângâierea ce izbucni din ochii verde-de-smarald. Îmi întorc privirea și văd un hypermarket sau ceva de genul. Nu fusesem niciodată în el, dar urmărisem de nenumărate ori reclamele pe ecranele de publicitate din autobuze. Un complex cu patru etaje, piscină, cinema, reustaurant, parc de distracții, parcare exterioară pentru 250 de locuri și una underground de 200 de locuri pe patru nivele. Un zâmbet luă foc pe fața pe care acum se îmtindea până la urechi. Patru nivele în pământ, patru nivele pe minus. Pașii parcă se măreau ei înșiși, iar greutatea rucsacului nici nu mă mai deranja acum. Știam un secret pe care mulți nu- l știau. Sub cele 4 nivele mai exista încă un nivel cu tuneluri legate spre ieșiri diferite la suprafață. Special conceput pentru a scoate în siguranță vip-uri în caz de atacuri teroriste, fani, sau alte altercații și situații ce nu-ți permiteau să ieși pe ușa din față. El era obiectivul nostru, pentru că eram conștienți că jumătate din oraș avea să se înghesuie la ultimul nivel. Era periculos, extrem de periculos, și apoi dintr-o minune să zicem că toată lumea avea să supraviețuiacă. După câteva zile captivi în nivelul acela al terorii, oamenii aveau să se atace unul pe celălalt. Nu acolo îmi doream să fiu când inevitabilul se va produce. Clădirea se apropia la linia orizontului destul de repede. Mai multe mașini erau ancorate în flăcari în parcarea ce poate chiar ieri era plină-ochi. Apoi ne-am oprit. Intrarea din față era blocată pe dinăuntru cu canapele, cărucioare, lanțuri și mai tot ce se putea căra în spinare. Semn clar că nu eram singurii. Cineva a hotărât că erau deja prea mulți „ locuitori ‟ în poate singura barcă de salvare. Poc, zdronc! Tocmai ce asistasem cum Mona mea trase un picior în geamul super rezistent al clădirii… - Ce drăcia naibiii! - Mona, stai liniștită! - Din ce pana mea e făcut căcatul acesta, ăăăă? - Din… Dar nici eu nu știam din ce erau fabricate geamurile. Am tras-o încet spre pieptul meu și am încercat să o calmez treptat. Era speriată, si se citea în felul cum respira și suspina. Dar nu un suspin de plâns, ci unul de oftică și ciudă. I-am luat apoi de pe umerii ei prea delicați ghiozdanul și am apucat-o de mână cu forța. Am început să dăm ocolul construcției căutând metode să intrăm înăuntru. Ceva pe la vreun etaj superior, trebuia să fi fost lăsat deschis sau de izbeliște în graba de-a ajunge la adăpost și siguranță. Într-adevăr un geam era deschis la etajul 3. Probabil de la un birou sau toaletă. Nu ne era cu folos, până ce am ajuns în spatele hypermarketului. Sisteme imense de ventilație. - Ca în filme? - Hââââm! DA! Ca prin filme! Am doborât după numeroase încercări un grilaj. Sus sau jos. O alegere destul de simplă de vreme ce doream să ajungem cât mai la adâncime posibil. Apoi, coborârea s-a dovedit să ne dea bătăi de cap. Nu aveam cum să cobor cu două rucsacuri în spate, și cu ea pe umeri. Am băgat capul de nenumărate ori în tubul ăla imens. Pe interiorul tubului, erau într-adevăr mici crestături de care te puteai eventual să te ții, dar cu toată greutatea și bezna… pur și simplu era un puzzle cu o piesă liberă. M-am așezat a nu știu câta oară lângă grilajul scos cu mâinile în păr. Nu era posibil să fi ajuns aici și să stau fără să nu iau vreo acțiune. M-am dat cu capul de tub. De două ori, și apoi a treia oară. După ultima bufnitură, Mona fugi glonț către ghiozdănelul ei și scoase o brichetă cu lanternă. Mă uitam uimit la ea, și până ce nu a aruncat bricheta în tubul de ventilație nu realizasem ce încerca să facă. Trase aer în piept și se aplecă să vadă rezultatul. Chițăitul ce-a urmat m-a ridicat entuziasmat în picioare, grabindu-mă să văd sursa chițăitului. Lumina brichetei strălucea la nici patru metri de sol. Am scos capul și i-am replicat rapid că eu sar. - Apoi tu îmi arunci ghiozdanele, și sari și tu? - What? - Nu mă englezii pe mine, Mona! - Să nu te englezesc? Da vrei să-ți despart în silabe? - Te prind eu, nu ai să pățești nimic… - Te prind eu , nu ai să pățești nimicaaaaa!!! Începu ea să se maimuțărească. - A fost ideea ta! Așa că nu te fofili! - Da nu mă fofilez, ci doar mi-e … - Frică! Da știu… dar și tu știi care e zicala cu frica nu? - Da o știu! - Și? - Și ce? Nu am să stau să îți repet ca la grădiniță! - Nu avem a ne teme… - Decât de teama însăși! - Vezi? - Da văd! Șmecher Franklin ăsta… - Delano Roosvelt! - Delano? - Aha… Mi-am tras aer în piept, mi-am făcut o cruce mare și mi-am introdus întâi picioarele. Apoi m-am lăsat cu încetișorul pe șezut până am simțit că m-am ancorat cât de cât de tub. Mi-am băgat și capul. Respirația mi se îngreună, iar căldura din tub nu ajuta cu nimic cauzei. Apoi cam după aproximativ jumătate de metru pereții erau transpirați. Atât de transpirați încât reușeam să respir aerul îmbâxit cu stropi. Din nefericire pentru mine, transpirația de pe frunte, mi-a intrat în ochi și am alunecat. Stomacul urcase rapid cu liftul până în gât, iar ca toate să fie și mai super, aveam un cucui de toată frumusețea în frunte. Sau cel puțin așa mi-l imaginam când îl atingeam. - Aruncă ghiozdanele… - Bine, daaaa…. - Da ce? Și apoi ghiozdanul cel mic prinse viteză în coborârea lui și mă lovi și acesta. Acoperit practic în confuzie și durere, eram tentat să cer un time-out. - De ce vorbești răgușit? - Răgușit ăăă??? - Da ! Și îl aruncă și pe-al doilea. M-am ferit cu greu, si era cât pe ce să mă trântească la pământ. Mă uit în sus și fără nici o avertizare, a început să se ancoreze de tub. Folosea tehnica pe care inițial mă gândisem și eu să o folosesc, asta până când aproape era să-mi rup gâtul. După trei minute, mi-am întins mâinile în sus, am apucat-o de coapse și am tras-o în jos. Se părea că sistemele astea de ventilație nu erau cum îmi imaginam eu. Și bineînțeles că îmi imaginam un tub de sus până jos care străbate toate nivelele. Respiram în continuare greu. Aerul era cald și avea gust. Un gust transpirat de praf. Da, nu era plăcut pentru nimeni, mai ales că nu stăteam foarte bine la capitolul sănătate. În patru labe am început să căutăm următoarea ieșire din nivel. Lăsasem ghiozdanele la un loc și am început să ne târâm, dar nu înainte să primesc și eu o brichetă cu lumină și o sărutare. Ea la stânga și eu la dreapta. Nu bine am ajuns la capătul culoarului meu, că Mona și găsise următorul tub. M-am întors după ghiozdane, și i-am replicat serios, că ar fi necesar să legăm cu o sfoară ghiozdanele să nu le mai aruncăm. Nici măcar nu am apucat să-i explic teoria mea, că ghiozdanele se găsiră îmbrâncite în următorul nivel. Pa-pa nivel - 1, heeeellloooo nivel - 2. Am început din nou primul să alunec pe tub în jos, dar aplicam oarecum și tehnica unde mă împingeam cu spatele și împingeam cu picioarele. Asta atunci când mâinile nu îmi alunecau în mâzgă. Se dovedise că nivelul ăsta era mai împuțit și mai murdar. Avuse probleme cu coborârea, iar când a alunecat de la un metru, a aterizat pe spatele meu. Convins că am timp să împing ghiozdanele mai departe, am fost prins prins exact în momentul superb de aterizare. Eram totuși bucuros că nu pățise nimic. Nu am stat să își tragă sufletul, iar găsirea următoarei guri, se dovedise un pic mai grea. În schimb coborârea la nivelul - 3 ne încorona succesul într-un timp extrem de scurt. Abia după ce am tăcut din gură, bucurându-ne am început să auzim. Vuiet, vorbe, ceartă, plâns, copii, rugăciuni și debandadă generală. Se părea ca minus patru era alive. După ce am schimbat câteva priviri, mi-am dus degetul arătător spre gură și i-am șoptit să mergem în liniște. Gura de aerisire spre – 4, era la nici doi genunchi depărtare. De data asta am verificat cum sunt pereții tubului, si deși murdari păreau oarecum reci. Plăcut de reci. Mona coborî prima. Apoi mi-am legat cureaua de bretelele ghiozdanului mare, care era legat de bretelele ghiozdanului mic, și undeva între toate astea erau prelungite șireturile mele. Liniște totală, chiar și la coborârea mea. Când am ajuns la nivelul – 4, tot ceea ce puteam să facem era să căutăm o intrare în salvarea noastră. Am decis să mă duc numai eu să caut gura de aerisire, când imaginea capturată mă șocă. Valize, mame cu copii în brațe, tați care se ceartă cu alți tați pentru un loc sub o grindă masivă de beton armat, un foc furios într-un butoi de metal și absolut tot circul găsit într-o piață medievală activă. Trecusem deja peste gura de aerisire de două ori, când am realizat ca tubul fusese sigilat cu un grilaj. M-am întors rapid să o iau și pe Mona, care acum își strângea genunchii la piept și se legăna. Chiar și un orb era curajos să spună că fata era speriată. Mi-am plimbat mâna în părul ei brunet, care defapt era șaten de natură, și i-am șoptit delicat în ureche. - Am găsit-o! * Ora 12:45 Un sfert de oră până la atac Nivel – 5 După mai bine de 20 și ceva de minute, eram în sfârșit la cinci nivele sub pământ. Deși în mod clar mult mai mic ca înălțime față de celelalte, zgomotele făcute de Minus Patru Town, se auzeau chiar vag. O denumire potrivită pentru o parcare plină ochi cu oameni speriați. Pereții din beton erau reci, iar aerul era greu. Aceași senzație pe care o ai când cobori din mașină si respiri aerul din vârful muntelui după ce ai urcat timp de trei-patru ore continuu cu urechile înfundate. Mi-am plimbat mâinile fierbinți de-a lungul pereților reci. Ca un fel de mângâiere, un ritual de îmblânzire a fiarei de beton lua naștere în mișcările mele. Parcurgeam în liniște dar oarecum în fugă culoarul slab luminat cu becuri de culoare galbenă. Căutam și căutam. Știam că avea cineva să mai fie în nivelul ăsta. După un minut de mers continuu, vocile se spărgeau de pereți cu un ecou clar și precis. Am trecut în fața Monei, și imediat m-a și tras de haină. - Șșșșșșșșșșșssssssssssttttttt! Desigur! Dacă noi îi auzeam pe ei, și ei puteau să ne audă pe noi. Încercam să nu respir zgomotos, și îmi ștergeam metodic transpirația ce îmi inunda fața. Atent să nu calc în vreo capcană, sau să ne audă, am calcat prostește pe o țeavă din fier ruginit. În acel culoar perfect pentru o acustică de concert, sunetul unei țevi ce lovea betonul se amplifică de câteva ori. Am apucat cu forță de țeavă și înaintam și mai precaut. Vocile amuțiseră până în momentul când cineva strigase să ieșim de unde ne ascundem. Vocea părea nesigură și temătoare. Mă întorc spre Mona și îi cer indicații numai din priviri. Încet și liniște. Apoi o voce de copil se sparse într-un plâns înfundat de pălmi ce încercau să ascundă zgomotul. După un pas, sursa vocii și cei ce se ascundeau în spatele posesorului unei bâte de baseball, se dezvălui la vârful țevii mele ruginite. Erau șase-șapte oameni de toate vârstele. Dar doar cel ce ținea bâta întinsă era capabil să sară la bătaie. În circumstanțe normale, acel om nu impunea nici un fel de amenințare. Dar, cu frica și nebunia ce zburdau sălbatic în ochii lui, era capabil chiar de crimă. Nu mi-am slăbit strânsoarea, și apoi cu coada ochiului, am văzut-o pe Mona cum a ieșit din spatele meu. Am întins mâna libera ca și cum i-aș fi zis stop, dar fără să scot vreun cuvânt. - Sunt copii și bătrâni Arian! - Da văd… - Poate ar trebui să lași țeava jos? - Să fac ce? - Să lași țea… - Am auzit de prima dată! Ce vrei să sară nebunul la noi și… - Nu sare! E la fel de speriat ca și noi! - Eu nu-s speriat! - Da bine… ce zici încerci? Am lăsat țeava pe lângă corp. Am încercat să masor în minte, și distanța dintre noi și ei, era destulă să ne apărăm în caz că ataca. - Arunc-o! Și am aruncat țeava la picioarele mele. Abia atunci, și el a lăsat bâta jos și începuse să respire serios după momentul de întâlnire. Apoi am replicat: - Putem să stăm cu toții aici! Nu este nevoie să ne batem degeaba… Îmi analiza cu grijă propunerea și părea serios în cântărirea tuturor posibilităților. - Bine! Nu pari om rău… - Păi nu sunt… adică nu suntem! - Și-și și-și în plus unde-s doi puterea crește! - Corect!