Alb - negru, puntea spre lumină

Alb - negru, puntea spre lumină Așa cum din noapte se revarsă zorii, tot așa lumina se cufundă în amurg. Spiritul lui Mihai Eminescu ne însoțește pe drumul spre lumină, de la Basarabi la Mușatini. Lumina nu este doar culoarea albă (culoarea purității, suma tuturor culorilor - spre deosebire de negru, care este lipsa luminii; nu emite nimic, captează totul) - este și strălucirea minții (prin cunoaștere și înțelepciune), este iubirea (atât divină cât și pământeană). Este starea de spirit pozitivă, când bucuria ne luminează chipul. Cuvântul este un dar plin de har oferit oamenilor din zorii umanității. Lu(i)-Mina adică \"înțelepciunea Lui Dumnezeu\" este de genul feminin. Lumina spirituală revarsată peste pământ, încâ din antichitate, se numea Sophia; ea are aceeași rădăcină cu sanscritul Sattva=principiul luminos, puritate. Mitologia greacă a imaginat nașterea Atenei din capul lui Zeus; poate de aceea Sfinxul din Carpați are o...\"rană\". Cât de vechi este cuvântul lumină ne spun izvoarele egiptene. Cea mai timpurie informație scrisă o găsim în mileniul IV îHr. când zeul Mina (asimilat cu Ra) a dat numele Menea primului rege egiptean. Mina era și zeul secerișului, și se sărbătorea la începutul verii, moment când noi avem Moșii de vară. Întâmplător sau nu, scriu aceste rânduri în... iunie. Ca expresie a feței, mina reflectă tristețea când sufletul este întunecat, sau bucuria - când sufletul este plin de lumină. Manea și Mina sunt nume proprii, ca și Mannus (german) sau Manu (vedic); ele reprezintă strămoșul germanilor și al poporului Arya (în Vede). Rădăcina verbului sanscrit \"a gândi\" este man; în Europa el desemnează singura ființă gânditoare, omul - prin man sau men. Lumina (ca sursă de inspirație), cu sens de extragere din întunericul nemărginit (fie al memoriei, fie al universului, fie al pământului - precum aurul) a creat cuvântul mină, care s-ar putea să nu aibă nimic în comun cu moneda grecească de 100 de drahme (mina) și nici cu minae= amenințare, în latină. În schimb are cu mina de aur a înțelepciunii și a cunoașterii (cu nivelul cel mai înalt din lumea noastră materială), dar și, la propriu, cu exploatarea aurului și a altor minereuri. Limba noastră face deosebire între diversele forme de lumină. Cu aceeași rădăcină și sens ca și sanscritul sattva este cuvântul sfânt (popular sânt). Sânt este un purtător de lumină și puritate, și de multă liniște sau pace. În sanscrită san înseamnă și pace. Prin suprapunere, forma cea mai corectă și poate cea mai veche este SÂNT (ca și în \"eu sânt\"), chiar dacă literar se simte nevoia de cizelare. Tot de sanscritul sattva se poate \"lega\" slava [sL(ui)ava] și numele Sava, Săvescu, Salva sau salbă. Astfel, prin toponime, ne \"apropiem\" de cele mai vechi timpuri, când fii lui Rama plecau spre răsărit (acum aproximativ 8.000- 10.000 de ani). Apoi există aurul - a cărui strălucire reflectă lumina soarelui. În unele limbi cuvântul scris AUR se traduce prin \"lumină\". Alăturându-mă lui Mihai Eminescu, adică Mi(n)ha(sau ca)i(El) - Înțelepciunea ca a Lui Dumnezeu, las versurilor ultimul cuvânt: \"... lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o\".