Oglinda

Cuvânt înainte:

În labirintul existenței, ne oglindim adesea în iubiri care nu ne sunt casă, ci închisoare.

Camelia Oprița ne invită să asistaţi la un act de curaj suprem: confruntarea cu propria reflexie și sfărâmarea măștilor impuse de trecut. „Plata” despre care autoarea vorbește nu este una materială, ci o jertfă a spiritului care a cunoscut „apa moartă” pentru a prețui, în sfârșit, lumina adevărată. Această poezie este cronica unei eliberări, un strigăt care transformă cioburile durerii în nisipul fin al unui nou început.

Timpul meu e o oglindă cu ieșiri întortocheate,

Ridicată din abisul unei minți ce stă să cadă,

Gândurile-mi curg în iureș, ape moarte și turbate,

Căutând un țărm de rază în a beznei reci dovadă.

Mă izbesc de o eroare, lanț vechi ce mă târăște

În fața oglinzii mari, cu efect crud de ziuă,

Un chip străin, cu mască, prin ea mă urmărește,

O alură cunoscută, de umbre o fâșiuă.

„Cine ești?” întreabă inima, de spaimă tresărită,

Iar reflexia răspunde: „Tu ești cea rătăcită!”

Știu povestea de pe vremea când eram un ciob de sticlă,

Două note în acorduri, suflet închis cu cheia,

Credeam că dragostea-i lumină, nu o frică mică,

Când imnul celuilalt era, în noi, scânteia.

Dar pot fi puse sentimente pe-un taler de balanță,

La un loc cu banii, greutăți de circumstanță?

Oglinda vrea să mă înghită, în dosul ei de gheață,

Unde totu-i ireversibil și lumina e-n declin,

Nu știam că acea iubire n-avea sâmbur de viață,

Ci era o apă moartă, un potir umplut cu chin.

Puțin câte puțin, mi-a supt strălucirea din privire,

Transformând în datorie visul de împlinire.

Dar curajul de-a înfrunta-o e un strigăt de nisip,

Vreau să-i văd cioburile sparte, sfărâmate-n praf de stele,

Să nu mai pot distinge în ea niciun vechi chip,

Să ies, în sfârșit, curată, din rănile mele!

Uită-te la mine! Am plătit deja, am plătit!

Cu vârf și îndesat, destinul mi l-am mântuit!

Pubblicată de - REVISTA PLUMB ( iulie 2022 ) Uniunea Scriitorilor Români - Filiala BACĂU