Tudor Gheorghe Calotescu

dar sărbătoresc ei ceva prea cad pene din cer și miroase a liliac privighetorile acompaniază un cuc strigă în neștire iar eu îmi întind nedumerirea între cer și pământ suspin egal din lacrimă

o inimă să-ți bată în palmă ar fi deajuns să mă crezi sau niciun soare în nicio o zi nu poate descânta întunericul la urma urmei nu aș vrea să mă crezi pentru că mi-ar fi deajuns o lacrimă

împachetez aripile și reînvăț mersul firesc sentiment între două nașteri o misiune de înger desfac clipele în entități de etern așez timpul în plan doar așa îl pot măsura când cu tic când cu

altfel cum naiba soarele ăsta s-a așezat în centru ca o bulă pe când planeta pământenilor se învârte ca un titirez monoton aproape perpetuum iar noi ăștia învârtiții universului botezăm

e o întrebare de logopișniță lăbărțată pe un catafalc cu viorele și nu zice nimeni motor oricum o altă dublă nu se pune azi la naiba e o dimineață de treisprezece mai e mult până apune

într-o zi voi învăța să comunic prin rizomi poate voi privi soarele dintr-o inflorescență și-i voi zâmbi din tot polenul meu răspândind chemări de fluturi și albine dintr-o mireasmă de

cu luciditate vezi tu poeții nu pot trăi fără vise ce să-ți mai spun altceva un adormit mai puțin dă-l încolo de zăpăcit să moară unul câte unul cum mor și iubirile cum mor și stelele să știe

să-l aud să-l învăț să nu mai treacă așa pe neauzite o să-l priponesc ca pe un bidiviu nărăvaș într-o poiană unde să nu se mai sature de verde o să-l leg chiar de inima mea oricum face ea pe

priveam cu sufletul odihna creatorului dintr-un lan albastru apoi împărțeam lumea mea în duminici nu mai aveam nevoie nici de mușuroaie nici de piramide blocurile păreau flori desenate de un

lăsată cumva perpendicular pe o inimă de poet în momentul creației poate de aceea viețuirea este întotdeauna dincolo oricum nimic din ce trece prin noi nu se lasă cu zidiri mai mari

tâmplarul meu nu este messia grija lui este economia de material și un strop de profit cu eternitățile nu are nimic de comentat oricum are atâtea guri de hrănit încât nu are timp și pentru

poate că într-o zi am spus poate doar așa dintr-un obicei ciudat de a da o șansă nesfârșirii să se întoarcă la punctul zero de ce să cred că nu ar vrea să se mai nască măcar o dată să facă

într-un fel sub fiecare stea este un alt cer iar zeii privesc neputincioși cum olimpul se face nisip sub valul gândurilor cresc lumi noi din sânge albastru prin vene translucide iar inimile

dar o fac cu toată convingerea apoi aduc mărturie câteva cuvinte contorsionate dintr-un tărâm din ce în ce mai pustiu cu frunze îngălbenite într-un gând văratic și obosite lacrimi dintr-un ochi

desface mugurii toamna în dansul nebun al frunzelor înflorește sub greutatea zăpezii perfect imaculat aproape că îmbrățișează cuibul cu disperarea țărmului din nopțile cu lună plină când marea

dar măcar viața se vede un pic mai rose oricum nu-mi beau amarul din cristal mă îmbăt țărănește din cornul boului direct de la slăvina cerului sorb infinitul precum zamolxe își bea țărâna din

sub steagul alb al unei imposibile revoluții defilează idealuri niciodată ideale bocancii învață să turtească iarba când cu stângul când cu dreptul într-o cadență atât de diferită de

ci doar am gustat din tot ce putea fi gustat cu o foame imensă știți cum e doar să guști atunci când intestinele îți ghiorțăie înfiorător iar stomacul parcă dansează break nu am studiat

rodul întâmplării absurde poate crea condiții ideale pentru calcule exacte așa că joaca de-a baba oarba combinată furios cu bâza ar putea da un lapte gros pe o spirală cu rotire spre nicodată

era aşa de înţelept şi avea atâta rãbdare cu droaia de nepoţi încât l-am bãnuit de pe atunci cã este însãşi iertarea din biblie ştia aşa de bine geometria încât nu avea nevoie decât de o

dezvăluind sălașul zeilor cumva amorțit de lipsa ofrandelor și a odelor înălțate din inimi mari și suflete curate ați mai avea curajul să beți cucuta precum socrate

e felul meu de a da gaura clipelor cu speranța că infinitul va curge lin impasibil prin toate stările mele de agregare prin toate chiar nu am o evidență sunt din ce în ce mai

celor care nu au învățat să caute esența printre resturile de nimic important rămase mărturie dintr-o viață perfect măsurabilă precum o răstignire între un apus dramatic și un răsărit

când alergam ca un zăpăcit pe coama dealului să prind de roate carul mic să-i pun piedică cu un lanț din tulpini de păpădie cum am văzut că punea bunicul la carul cu boii crescuți de