Tudor Gheorghe Calotescu

chiar nu am nimic eroic de povestit lumii sunt banalul banalitãţii un fel de soldat care sapã tranşee în calea avioanelor desfac de sens ornicul rãsucesc secunda o întorc de o mie de ori în o mie

calea de mijloc e doar o frânghie subţire pe care unii filozofi danseazã step pe când sãrmanii o petrec în jurul gâtului doar doar vor atârna mai drept în bãtaia gândurilor în mângâierea

de aceea s-a pitit atât de adânc undeva prin suflet sau mai ştiu eu pe unde uneori aş bãnui cã este în inimã şi tot tremurã pe acolo într-un colţ umed cumva mutã scâncind ciudat cum miaunã uneori

de aceea s-a pitit atât de adânc undeva prin suflet sau mai ştiu eu pe unde uneori aş bãnui cã este în inimã şi tot tremurã pe acolo într-un colţ umed cumva mutã scâncind ciudat cum miaunã uneori

oricum cuvintele doar amplificã prãpastia precum un ecou învârtit pe un zbor de erete dar oricât ai crede în legi eterne şi teoreme îndoielnice într-o zi vei plânge timpul petrecut în faţa unei

ca pe ceva necesar este ninsã şi cumva imensã precum un cer de agãţat stele fistichii ca într-un brad globuri bomboane şi beteala pe post de coadã la o cometã lume asta albã din care rujul tãu a

doar ceva întrebãri cumva inutile așa că nu mã-mai ntreb de ce e ca şi când aș cãuta o scuzã sã nu iubesc pentru cã ştiu cã asta ar putea sã doarã de fapt viaţa doare şi se vindecã prin

te simt de parcã ai fi un ţipãt din larma asta universalã rupt cumva în douã şoapte ca atunci când luna elibereazã soarele dupã o eclipsã totalã ori precum dubleazã pictorii lumina cu o tuşã

iar constituţia continuu-adaptabilã în funcţie de ce viseazã autorul suprem sã nu mai fie nevoie de judecãtori gras plãtiţi ci doar de un strãluminat preafericit care sã strãfulgere pe fiecare

oricum sunteţi obosiţi din naştere iar puţinele clipe de odihnã dintre douã vieţi le risipiţi aiurea pe o floare din plastic în loc sã vã ridicaţi albi aproape transparenţi precum nişte

îngerii frământă alţii mai breji și-i lasă la dospit de ploi robii se lãfãie în infint precum puii cloştii în nisip carele hurducãnesc cãrând poloboace cu luminã așa se descântã

pentru că sunt așa de tâmpit încât m-aș îndrăgosti de ele nuuuuu nu este alegerea mea e doar o frustrare de pământean

sunt tot copilul care aștepta anul nou sub bradul veșnic verde doar o dată a ars cu toate bomboanele cu toată bucuria de parcă nu a mai fost nimic doar lacrimi și teamă și undeva sub bradul

un fel de inventator al inutilității desăvârșite cu spume la gură și ochii întorși pe dos fără nicio noimă precum un zombie chinezesc de unică folosință bun doar la vot odată la patru ani sau