Tudor Gheorghe Calotescu

cu veştmântul albastru argintiu suflecat aura un pic transpiratã şi tãlpile goale adâncindu-se în desãvârşirea lutului precum olarii ori cãrãmizarii îl şi vãd cântând cu îngerii alãturi cu

sunt învãţat cu sãlbãticiunile de salon am cunoscut mii şi mii de pisoiaşi cu aere de tigrii bengalezi care nu ştiu decât sã lingã sã se alinte şi sã toarcã iar de mârâit mârâie doar

chiar am un întreg univers pe tavan mai ales atunci când rãvãşesc oile albastre ca pe un caier de galaxii apoi mã tot întreb cum doamne-iartã-mã sã le botez cã nu-mi ajung numerele iar cu

am aşezat pe fiecare rãsãrit într-un secret ritual cu fân uscat şi fanfare greiereşti derulat cu mult înainte de apusul lunii într-o baltã cu mormoloci apoi alergând desculţ spre

ca şi cum aş fi evadat ba mai mult chiar ca şi cum aş fi tulit-o din viaţa mea ca sã mã ocup cu chestii mãrunte cum ar fi trãitul leg o parâmã cenuşie de o bintã invizibilã în timp ce

trag linii punctate între douã vise cobor înãlţimi şi adun perimetre înmulţesc cumva haosul ca pe o bãnuialã îl ridic apoi la puterea publicã fãrã sã mai caut inutilul cu nautilus nu ştiu

dar te adânceşti ca un nufãr spre plutirea perfectã ori mi se pare mie aşa din perspectiva inimii care bate ca o tobã mare la ceremoniile cu defilãri şi avioane

precum o pânzã de penelopã în aşteptarea apocalipsei sau doar a iubirii perfecte precum îţi tot şopteşte sufletul cã ar putea fi undeva aiurea dincolo de orice iluzie ţesutã din cuvinte

de unde sã-mi caut evadãrile trupeşti spre oriunde ori spre nicãieri sfârşesc ca un netot mãsurând firescul cu fantasme urcat parcã pe lunã dirijând mareele ca un criminalist celebru decâzut

oricum nu mai suport ştirile îmi e scârbã de televizor mai degrabã de lumea care se vede şi de noi orbii care oferim ratingul pe durerea care se vinde în prime time pe post de educaţie

ştie doar sã cânte precum o poianã de brânduşe mai albastre decât orice albastru ca tu sã poţi râde precum atunci când un struţ ţi-a mâncat din palmã de fapt râsul tãu e cumva

cãutãm la infinit condiţii ideale pentru a demonstra inefabilul chiar şi dumnezeu devine o ipotezã şi îl risipim cu lejeritate pe un colac şi un boţ de colivã ca pe un bogdaproste rostit din

şi mã tot întreb în cãutarea unui diapazon de ce solfegiile complicã muzica apoi studiez atent un fa diez şi plâng ca dintr-o bucurie imensã asemãnãtoare cumva cu un suspin de

nu mai caut vârfurile de unde sã vãd totul ca în palmã nu mai clãdesc aiurea baricade sunt pregãtit sã întâmpin toate dezastrele ca pe un destin gata desenat ca pe o cãrare fãrã

locuiesc sub fiecare rãdãcinã care înalţã ode soarelui de la floarea de colţ prin nuferi spre deşert îmi astâmpãr setea cu rouã de cactus într-un fel sãrat şi lipsit de cer un amestec de

sunt învãţat cu sãlbãticiunile de salon am cunoscut mii şi mii de pisoiaşi cu aere de tigrii bengalezi care nu ştiu decât sã lingã sã se alinte şi sã toarcã iar de mârâit mârâie doar dupã

se pare că nu se uitã niciodatã poate de aceea altoiesc cuvintele cu pulbere de zâne şi împart fulgii când în oameni de zãpadã buni când în avalanşe dezastroase cu spiriduşi hidoşi cine

rãmân aici şi iubesc nu mã arunc în iad nicio durere nu poate vindeca fericirea de instabilitate nicio cruce de cer nu mã vindecã de pãmânt cum nicio colivie nu poate închide

înainte de veşnicie nu mi-aș permite sã fac rotocoale din fumul acesta ordonez doar iluziile ca pe nişte soldaţi neinstruiţi în timp ce lângã mine strigã în disperare un

îmi zburdã prin inimã nebunia lui se încadreazã perfect în concretul meu morile de vânt încã mã dor