Îmi place să cred că moartea nu e o pedeapsă

Cred că prima dată când am înţeles ce înseamnă să mori, aerul nu mi-a mai ajuns. Îmi aduc aminte clar sfârşirea din piept şi senzaţia că nu mai am loc în cameră. Am deschis fereastra şi am încercat să-mi regăsesc liniştea. Trăiam o spaimă cumplită...înţelegeam, în sfârşit, că mama mea nu va mai veni vreodată şi că, oricât m-ar durea, nimic nu va mai fi la fel. Am înţeles că nu sunt nemuritor şi candoarea copilăriei a fugit din ochii mei lăsând loc lacrimilor. Am plâns ceva timp apoi am rămas cu ochii împăienjeniţi privind cerul nopţii; doamne, câtă imensitate şi eu cât de mic! Am adormit cu ochii în stele; lacrimi nu mai aveam şi nimic din ce ştiam până atunci nu avea să mai fie la fel. Mă întrebam ce vină a avut mama mea să moară aşa tânără şi de ce trebuia să fiu eu cel care rămâne singur. Ştiu că am fost la un pas de moarte în acea noapte; am simţit cum mama mea, într-un efort disperat, încerca să mă protejeze; gura mi se schimonosise şi devenisem moale, parcă fără voinţa întoarcerii; ştiu clar că îmi doream să mor; trăiesc încă acel sentiment de inutilitate în faţa morţii, de profundă respingere a vieţii. Ştiu că mă durea să mor dar nu vroiam să trăiesc o viaţă cu acea spaimă a sfârşirii, îmi doream să se termine repede şi să nu mai sufăr. A fost prima şi ultima oară când mi-am visat mama după ce a decedat. Asta nu înseamnă că nu o iubeam, poate am fost supărat pe ea până am înţeles că nu avea nici o vină, că nu mai este, şi nici că îmi este frică să o visez. A mai apărut în visele mele dar era doar o lumină fără chip, doar ca o grijă, ca o mângâiere. Multă vreme am trăit cu convingerea că moartea e o pedeapsă dată oamenilor pentru că au păcătuit, apoi m-am aruncat în braţele ereziei şi din clasa a cincea am refuzat să mai cred în Dumnezeu; mai mult, chiar eram ferm convins că îmi pot explica lumea prin mintea mea. Eram aşa pornit să cunosc totul, să pot demonstra lumii că nu există, ca nimic sfânt nu poate fi într-o lume materială, că este atâta ilogic în cartea cărţilor; trăiam "victorii" după "victorii" în lupta mea cu credinţa. Doamne, cât de crudă a fost împotrivirea mea. Aveam acea încrâncenare a celui părăsit din dragoste. Nu ştiam cât mă iubeşte sau instinctiv Îl bănuiam că este principalul vinovat de moartea mamei mele. Universul meu era aşa mic şi eu nu găseam măsura pentru a stabili nemărginirea. Întotdeauna am contestat infinitul. Cât de păcătos poate fi un om care nu se mulţumeşte să trăiască ci se şi întreabă de ce. Într-o zi, pe neaşteptate, ca şi când cerul m-a atins pe frunte, s-a întâmplat să aşez primele versuri pe o hârtie şi...doamne, ce feerie, nu mă mai opream, curgeau cuvinte prin mine şi se supuneau scrierii; cum să compun eu poezie când nu ştiam să fac nici compuneri, mă întrebam şi scriam, mă întrebam şi plângeam, mă întrebam şi zâmbeam. Parcă universul căpăta dimensiunea infinită, Dumnezeu era ca o mângâiere şi eu mă supuneam. Îmi tremură mâinile uşor când mărturisesc acestea şi valuri de lacrimi îmi curg fără să le pot opri. Scriu cu durere despre fericire . Scriu cu fericire despre nemurire. Scriu ceea ce Dumnezeu îmi permite. Trăiesc cu grija să nu supăr pe nimeni pentru că ştiu că voi primi înapoi toate durerile. Trăiesc cu inima deschisă iubirii şi nu voi înceta să cred că, chiar dacă aşa pare, moartea nu e o pedeapsă pentru nimeni . Eu sunt nemuritor şi ştiu asta într-un fel în care nu-mi permiteam înainte de a trece prin toate căutările vieţii. Sunt aşa cum gândesc şi nimic nu mă poate face altfel. Ştiu că o să pară aiurea, dar sunt un nemuritor ciudat care moare din când în când ...aşa, pentru diversitate.