Mărul lui Adam

Pare o conversație în care cineva încearcă să înțeleagă, dar în același timp simte că înțelegerea alunecă printre degete. O încercare de a-l înțelege pe celălalt, dar și frustrarea că limbajul nu e suficient, pentru că fiecare cuvânt vine deja „stricat” de sensuri personale.
Îmi place dimensiunea filozofico-psihologică adaugată prin referințele la la Carl Jung și Zarathustra, cu scopul de a găsi sens într-un haos interior. Îndemnul „să lași pauze între cuvinte” e puternic,cumva ca o terapie a tăcerii.
Per total e un poem care nu caută să fie „clar”, doar să transmită o stare de confuzie lucidă despre o comunicare, care eșuează... dar poate tocmai din eșecul ăsta apare sensul.