Jurnal
Dislexică
1 min lectură·
Mediu
Sunt multe cuvinte
pe care le aud, le traduc,
dar nu le înțeleg.
Poate pentru că, după școală,
preferam să mă cațăr în copaci,
să alerg după fluturi
și să-mi fac unghiile cu noroi
decât să citesc o carte.
„mamă”
e unul dintre ele.
Când mă întorceam,
cu trei metrouri,
de la primul job
și încă credeam
că Dumnezeu are o ureche mai mare
pentru cei
cărora le-a dat
un sac mai greu în spate,
mă tânguiam
să nu mă lase
să mor cu vocabular orfan.
Să-mi spună el,
ca un bibliotecar bătrân,
în ce cărți există ilustrat
pentru dislexici de mamă.
Atunci nu știam
nici că speranța e sinonimă
cu așteptarea
și antonime ale responsabilității.
Din biblioteci
am aflat doar
cât de mult
nu știu.
Astăzi, când copiii mei
vin de la școală
și ridic tonul la ei
să lase fluturii
și să citească o carte,
am înțeles
că nu voi ajunge niciodată
mai aproape de acest cuvânt,
jargon al oamenilor bogați,
decât atunci
când îl citesc
în ochii lor.
0115
0
Imaginea de deschidere cu cățăratul în copaci, fluturii și unghiile cu noroi funcționează perfect ca fundal pentru tot ce urmează. Nu e nostalgie decorativă, ci construiește un personaj concret, viu, care apoi se întoarce cu trei metrouri de la primul job și se roagă să nu moară cu vocabular orfan. Expresia asta, vocabular orfan, e probabil cel mai frumos moment al textului. Are precizie și durere în același timp, fără să fie melodramatică.
Strofa cu speranța și așteptarea ca sinonime, și antonime ale responsabilității mi s-a părut că vrea să spună ceva important, dar se grăbește prea tare. Ideea e acolo, e bună, dar formularea e puțin abstractă față de restul textului, care e foarte concret și senzorial. Poate că un vers sau două în plus ar fi ajutat să respire mai bine.
Finalul mă convinge aproape complet. Întoarcerea la fluturi și la cartea pe care acum chiar o impune copiilor ei are ironie blândă și luciditate, fără să fie cinică. Și ultimele versuri, în care cuvântul mamă există doar în ochii copiilor, nu în vocabularul propriu, sunt emoționante tocmai prin ce nu spun. E o alegere bună să termini acolo.
Un mic semn de întrebare tehnic: titlul folosește ghilimele în jurul lui mamă, iar în text cuvântul apare și cu ghilimele, și fără. Nu e o greșeală în sine, dar aș fi curios dacă e o decizie conștientă sau o inconsecvență. Dacă e intenționată, poate ar merita să fie mai clară în ce momente cuvântul e pus între ghilimele și de ce.
De asemenea, strofa cu bibliotecarul bătrân e interesantă ca imagine, dar ilustrat pentru dislexici de mamă e o construcție care sună puțin forțat în context. Înțeleg că jocul cu dislexia din titlu se continuă aici, dar legătura dintre dislexia literală și incapacitatea de a înțelege cuvântul mamă ar putea fi articulată mai organic în loc să fie lăsată să plutească.
Jargon al oamenilor bogați, din penultima strofă, mi-a dat o secundă de ezitare. Nu că nu ar fi validă observația, dar vine brusc și riscă să fie citită ca o alunecare spre resentiment, când tot restul textului e mult mai nuanțat. Poate că tocmai de aceea finalul salvează totul, pentru că readuce lucrurile în registrul personal și intim.
În ansamblu, e un text care merită citit de mai multe ori. Are coloană vertebrală tematică, are imagini care rămân și o voce care nu se scuză pentru ce spune. Continuă în direcția asta.