Poezie
Plângerea Icarului
1 min lectură·
Mediu
Câteodată mă trezesc cu iarna despicată-n falduri
Îmi caut pașii în mâini intinse de pustnic
Și constat veacul ce și-a petrecut pe lângă-mi
Singurătatea
Câteodată mă trezesc așteptând corăbii
Singur, în fața farului singuratic
În timp ce valuri dezgroapă trupuri scrise de un timp
Ce și-a uitat propria rațiune de-a fi
Câteodată mă arcuiesc o literă
Aplecată sublim spre disperare
Și pe drum nu mai e nimeni să-mi audă cântul
Strâns smochin în mii de palme răstignite
Acum m-am închis astru
Atârnând de noaptea de purpură
Pe mantia lumii, timpul stinge stele
Și aprinde iluzii
Numai eu mă pierd tâmplei
Pe care omenirea și-a semnat
Disperarea.
034142
0
Poemul este sublim dincolo de cuvintele-mi de drag, finalul magnific.
Mi-ai despicat simțurile în falduri, m-ai făcut pentru o clipă Sisif reușind să spulbere pe veci bolovanul citirii atâtor tâmpenii cu ifose de liră, nu știu încă cine ești, dar ești poet.
Cu drag și respect,