Burlacu Ioan

Vreau câteodată să scutur din mine cu tot preaplinul lutului meu -poezia chiar și atunci, ca niște pene tăioase dansând înspre tine cad roiuri de păsări- jur

La toamnă, când ne-om strânge cu toții acasă să pregătești o cameră mare dată cu var, eu voi aduce pânze pline de aer mirosind a verde și voi face-un altar spre soare răsare-l voi pune să

Burgul meu aruncă peste umeri flori din rochia serii se aprind în geamuri mii de lumânări- poartă mângâierii Toamna asta parcă nu-i ca alte toamne, galbenă în zori și se scurge

Ce culoare au amintirile John? întreabă sir de pe spinarea cămilei, valetul ce căra bagajele- în urma lui Pentru mine sir, amintirile sunt de culoarea cerului, a cerului văzut printre

Se succed în aura întunecată a serii îndepărtări cu miros de tămîie stropind privirea cu înțepătoare agitații dar ele nu pot opri vînătoarea surdă a clipei, liniștea care stă să se

Păsările sunt ca niște flăcări incendiază cerul când bați din palme, cu zborul lor adulmecând misterul- umbra ce se aprinde păsările sunt ca niște fluiere când fugi printre ele se subție și

Topoare sudate lovind cu brațe împreună legate au cozile rupte de ură și negre de jarul durerii topoare sudate lovind topoare ce taie în patru cu brațe de fiară sfâșie lumina aerul lor

Uneori e musai, alteori e trendy dă bine la c.v.-ul personal să faci fotografie oarbă fotografie alba când sufletul se scutură de jar asupra-ne gândul când nu poți avea cățărând mănânc

Pentru că te-ai gravat în mine prea adânc, (știind că e aiurea și abstract)- eu trebuie acum să mă afund, în tăvi cu baie de acid sălbatec și praguri fără fund dar fiindcă sufletul

Srăină planetă ne tulbură luna, ne arde cu lava ei rece de plumb și aripi de demon lovit în orbite adânc tăcând în nesunet și cântec... Prințesă albastră răsai în astenii aisberguri de

Simt că înaintez într-un câmp de mine pe care cresc mimoze puzderii în aer rămâne piciorul simt că nu pot călca, mâinile intră în ele ca niște coarne de melc să nu ating, să nu

Rotund îmi scria cu stiloul gânduri sincere și necurate: (așa le numea) singură nu pot să merg, singură nu pot să mint, singură nu pot să mă ascund- deci mi-e frică de tine și să știi că

Conduceam cu stânga, îmi schimbam stilul de lucru odată cu cheia de la intrare odată cu ochii din pliuri ei mi-au spus că deschideau orice yală cu pânza de tăiat seringi și se plictisesc

Dacă umbra ar cere într-o zi mâinile celui ce-o poartă, de la răsărit și până dincolo de apusul soarelui, pielea cea verde-mișcătoare a pământului arborii toți, ascunși sub marginea ei

Mai lasă bătrâne să zboare cuvintele-versuri de-atâta stare se învechesc ca niște șampanii... mai caută porți, mai împrăștie cețuri nu le mai ține în lanț de torace câteodată dor pe la

Ochiul tău roos mult este frumos când mi-l ții pe pântec ca un pui de cîntec

Adevăr topit al unui război reversibil aerat în ultime grote remaniind existența cu aliene dorinți cu acest sentiment amintirile vin aromate preaplinul oțetului poate focul

Dăruie somnului privirii mele, chipul tău neuitat

Adu-mă înapoi în gândul mamei mele tu racule!

Muzica din mijlocul tăcerii ia formă de lună

Chiar dacă ninge stelele nu cad iar dacă plouă-n valuri mai ard licurici... dansez în mijlocul lumii și-un vad se prăvale în juru-mi, în gândul atât de aproape în aer cu mâinile-fașă

Nu-i soarele, e numai vineri sosind uneori dimineața aur platinat rourându-ne fața miroase a jilav zumzet chemând ca niște fantasme și depărtări amintirea nomazilor tineri ce bântuie

Și nu rareori simt cuvintele-vorbe cum mă mușcă adânc dinspre inima stângă mă mușcă cu umbre de versuri cuvintele mele și nu rareori te întreb de ce trăiești la seralul amintirilor,

Am pierdut odată un cuvânt, l-am căutat prin toate cotloanele strâmte ale hainei unul era șters de la prețuri- pe acolo cuvântul s-a dus, versul a ieșit mai sărac, mai uscat am pierdut