cresc dintr-un scaun de lemn în fața biroului
ca o ramură altoită in vitro
m-au legat strâns tăietura a fost precisă
mă adaptez doar la lumina calculatorului
mi se umflă piciorele
plămânii
am revenit la colțul universului cu barul
singura fundătură în formă de cruce
din care nu poți ieși decât purtat pe brațe
de îngeri buhăiți în salopete muiate în tărie
și de curve îmbălsămate de
mă schimb ard toate hainele și cărțile
în mijlocul camerei dansez beau punch
intru sub duș îmi spăl creierul cu jeturi puternice
de secunde abia trăite toate curg de pe mine
spre gura de
Du-mă acasă s-a luminat
becurile atârnă de tavan ca niște raze
fluturii de noapte împrăștie var
pe creasta muntelui de sticle
cea mai grea ascensiune
pe cea mai frumoasă ninsoare
am cucerit
închide ochii
încearcă să taci și ascultă-mă.
îți voi explica fiecare pas.
este o piesă pe care nu o voi mai juca niciodată.
te voi lăsa doar în punctul din care
o să începi să mă vezi cu
mă sprijin de viață
ca într-un baston
de lemn putrezit
atât de fragil și totuși atât de lung
încât abia pot vedea
unde atinge pământul
mă bucur de viață
printre sute de dioptrii
și definesc
E un nebun fără temă de nebunie
un creion fără mină
o mână fără degete
scrie fără să pregete
despre dragostea
dintre două capace de bere
necâștigătoare
e lenea de după orgie
visul de după
ne trezim la viață
în ziua apocalipsei
bem cafea
și ne iubim la fel
fără cer
de acolo cade pământul
în locul în care
tăvăleala se cheamă iubire
și rostul se cheamă destin
și totuși e
joc de roșu și verde
nici nu știi când să treci
parcă viața îți face cu ochiul
o stradă lungă cât un pas
un pas cât un salt
un salt cât un gol
viața îți face cu ochiul
cu ochiul de
De va fi să nu rămână ce sunt azi ce-am fost și ieri,
ia-mă, timpule, de mână și în zbor cu mine pieri,
să trăiesc eterna noapte și trecuta dimineață,
să răsară șapte luni fără să clipesc o
începea incubația
și femeia încă mă iubea
cu idei la limita filosofiei
eu eram idealul ei androgin
jumătate apă jumătate vin
trup bolnav pîine ruptă
proscomidie timpuriu întreruptă
la propriul
când totul părea că se îndreaptă
și nimic nu mai putea fi îndreptat
ai apărut tu
ca un pistol
dus la tâmplă
fără a fi verificat
dacă are gloanțe
sau este descărcat
fără a fi sigur că vreau
wow, cât timp pierdut,
cât chin de mamă, cât travaliu,
câte ape se rup, cât sînge se scurge,
câte obiecte ascuțite, cât de sterilizate,
câte palme pe spate, câte țipete,
câte halate albe, câte
ce nesuferit de simplu e visul
ce simplu e să mori fără îngeri
toate îmi sunt străine
când nu sunt singur
îmi țin existența într-o efemeridă
exact și lucid
ca Hamlet în palmă.
mă simt limita
Eram tineri, doi copii,
și lumea din fereastră
părea un orb rătăcit
în joaca ei copilăroasă
de-a nemișcarea.
Bucata de cer întinsă pe sticlă
se scurgea din madonă
cu raze palide de
sunt interferența dintre râs și plâns,
viața mea este bruiată
pe muzica clasică.
este un vals plin de stângăcii,
calc întotdeauna piciorul partenerei
ca pe un tărâm virgin.
încerc să bătătoresc
Un singur vers nu am scris despre mine
singurul care ar fi contat
de aceea am pete în privire
și cuie ce ruginesc în sânge
și urme de coroane ombilicale de spini
și cruci în formă de
Îmi vorbești despre o sută de ani
și eu mă gândesc la ziua de mâine.
Crezi în ceea ce spui,
cum cred și eu în ceea ce simt.
Îmi ceri să am grijă de mine,
dar nu știi că ceasul morții
depinde de
Cresc acolo unde pământul
nu naște decât fiare,
unde îngerii se roagă
în genunchi ca să poată zbura,
acolo unde sapi o groapă
adâncă cât pentru un om,
ca să crești o floare.
Mă înalț ca un
Scuipă-mă, iubito,
îmi simt buzele uscate
și picioarele deocheate
de la beția de astă noapte.
Cheile mi le-am pierdut
( caută-le pe scaune! )
pe breloc au rămas doar traume –
scoate-le cu
nu există lucru mai trist
ca biblia pe care vreau
să o scriu doar pentru tine
pentru că toate pildele
pe care ți le voi spune
nu te vor face să mă înțelegi
și toate poruncile
pe care ți le voi
el nu știe să meargă
decât pe nisipuri mișcătoare
pe cearșafuri fără pat
prin ape virgine
unde nașterea devine o cascadă
unde fiecare risipire e o constrângere
și fiecare constrângere este o
Mă întorceam acasă
și cocoșii îmi numărau pașii.
Ajunseseră la trei cînd am conștientizat păcatul –
era al meu, vechi, rămas neiertat,
timpul mă măsura din el cu privirea.
M-am oprit la
BM