3 pași până la viața mea
cresc dintr-un scaun de lemn în fața biroului ca o ramură altoită in vitro m-au legat strâns tăietura a fost precisă mă adaptez doar la lumina calculatorului mi se umflă piciorele plămânii
o zi proastă repetitivă
am revenit la colțul universului cu barul singura fundătură în formă de cruce din care nu poți ieși decât purtat pe brațe de îngeri buhăiți în salopete muiate în tărie și de curve îmbălsămate de
mă schimb
mă schimb ard toate hainele și cărțile în mijlocul camerei dansez beau punch intru sub duș îmi spăl creierul cu jeturi puternice de secunde abia trăite toate curg de pe mine spre gura de
din bar pe trotuar spre casă
Du-mă acasă s-a luminat becurile atârnă de tavan ca niște raze fluturii de noapte împrăștie var pe creasta muntelui de sticle cea mai grea ascensiune pe cea mai frumoasă ninsoare am cucerit
iubitei mele oarbe
închide ochii încearcă să taci și ascultă-mă. îți voi explica fiecare pas. este o piesă pe care nu o voi mai juca niciodată. te voi lăsa doar în punctul din care o să începi să mă vezi cu
schiță de dezvoltat.666
mă sprijin de viață ca într-un baston de lemn putrezit atât de fragil și totuși atât de lung încât abia pot vedea unde atinge pământul mă bucur de viață printre sute de dioptrii și definesc
odă poetului
E un nebun fără temă de nebunie un creion fără mină o mână fără degete scrie fără să pregete despre dragostea dintre două capace de bere necâștigătoare e lenea de după orgie visul de după
dragostea în vremea apocalipsei
ne trezim la viață în ziua apocalipsei bem cafea și ne iubim la fel fără cer de acolo cade pământul în locul în care tăvăleala se cheamă iubire și rostul se cheamă destin și totuși e
viața are prioritate. nicu și vico pelivanov
joc de roșu și verde nici nu știi când să treci parcă viața îți face cu ochiul o stradă lungă cât un pas un pas cât un salt un salt cât un gol viața îți face cu ochiul cu ochiul de
în căutarea luminii. delir popular
De va fi să nu rămână ce sunt azi ce-am fost și ieri, ia-mă, timpule, de mână și în zbor cu mine pieri, să trăiesc eterna noapte și trecuta dimineață, să răsară șapte luni fără să clipesc o
ultimele clipe
începea incubația și femeia încă mă iubea cu idei la limita filosofiei eu eram idealul ei androgin jumătate apă jumătate vin trup bolnav pîine ruptă proscomidie timpuriu întreruptă la propriul
odă razelor de soare
când totul părea că se îndreaptă și nimic nu mai putea fi îndreptat ai apărut tu ca un pistol dus la tâmplă fără a fi verificat dacă are gloanțe sau este descărcat fără a fi sigur că vreau
autobiografica
wow, cât timp pierdut, cât chin de mamă, cât travaliu, câte ape se rup, cât sînge se scurge, câte obiecte ascuțite, cât de sterilizate, câte palme pe spate, câte țipete, câte halate albe, câte
nicu.vico.țugui.mitică.ilinca
ce nesuferit de simplu e visul ce simplu e să mori fără îngeri toate îmi sunt străine când nu sunt singur îmi țin existența într-o efemeridă exact și lucid ca Hamlet în palmă. mă simt limita
dragostea ca formă
Eram tineri, doi copii, și lumea din fereastră părea un orb rătăcit în joaca ei copilăroasă de-a nemișcarea. Bucata de cer întinsă pe sticlă se scurgea din madonă cu raze palide de
știința de a fi
sunt interferența dintre râs și plâns, viața mea este bruiată pe muzica clasică. este un vals plin de stângăcii, calc întotdeauna piciorul partenerei ca pe un tărâm virgin. încerc să bătătoresc
zborul perfect
Un singur vers nu am scris despre mine singurul care ar fi contat de aceea am pete în privire și cuie ce ruginesc în sânge și urme de coroane ombilicale de spini și cruci în formă de
bucuria de a nu învinge
Îmi vorbești despre o sută de ani și eu mă gândesc la ziua de mâine. Crezi în ceea ce spui, cum cred și eu în ceea ce simt. Îmi ceri să am grijă de mine, dar nu știi că ceasul morții depinde de
cresc în noapte
Cresc acolo unde pământul nu naște decât fiare, unde îngerii se roagă în genunchi ca să poată zbura, acolo unde sapi o groapă adâncă cât pentru un om, ca să crești o floare. Mă înalț ca un
mort de beat la începutul vieții
Scuipă-mă, iubito, îmi simt buzele uscate și picioarele deocheate de la beția de astă noapte. Cheile mi le-am pierdut ( caută-le pe scaune! ) pe breloc au rămas doar traume – scoate-le cu
biblia în versuri
nu există lucru mai trist ca biblia pe care vreau să o scriu doar pentru tine pentru că toate pildele pe care ți le voi spune nu te vor face să mă înțelegi și toate poruncile pe care ți le voi
de la naștere, mereu înapoi
el nu știe să meargă decât pe nisipuri mișcătoare pe cearșafuri fără pat prin ape virgine unde nașterea devine o cascadă unde fiecare risipire e o constrângere și fiecare constrângere este o
singurul păcat
Mă întorceam acasă și cocoșii îmi numărau pașii. Ajunseseră la trei cînd am conștientizat păcatul – era al meu, vechi, rămas neiertat, timpul mă măsura din el cu privirea. M-am oprit la
